Vineri noaptea. Mă întorc dintr-o călătorie lungă; ajung la Londra după miezul nopţii. Aştept autobuzul în staţie şi între timp devin martorul unor scene sfâşietoare. E pentru prima dată când capitala britanică mă şochează cu adevărat: beţia domneşte oriunde îmi întorc privirea. Adolescenţi şi adulţi, deopotrivă femei şi bărbaţi, sprijinindu-se unii de alţii sau târându-se singuri către casă pe asfaltul trotuarului.

O femeie pe trei sferturi dezbrăcată traversează zebra în patru labe… Doi iubiţi turmentaţi se întrec în gesturi lascive, oferind privitorilor spectacolul trist al apetiturilor nesatisfăcute. Sticle sparte sau golite pe jumătate se rostogolesc în nesimţire. Un bărbat la vreo 40 de ani care se ţine încă pe picioare priveşte cu o volubilitate agresiv voioasă alţi doi parteneri de pahar care, ameţiţi fiind, nu mai sunt în stare să se ridice de la pământ. Cei ce aşteaptă, ca şi mine, în staţie, privesc scena fie distraţi, fie având pe chip un frison de repulsie.

Soseşte autobuzul. După două staţii se opreşte brusc. În mijlocul şoselei zace o adolescentă alungită ca într-un sicriu. Cineva urcă în autobuz şi lămureşte mulţimea care aşteaptă răbdătoare înăuntru: „Nimic deosebit. Comă alcoolică.” Sirenele unei salvări vuiesc aproape. Echipa de medici aşează tânăra pe o targă şi apoi ambulanţa se pierde în noapte. Puţin mai încolo, din cârdul de maşini, un puşti scoate capul pe geam şi strigă nebuneşte trecătorilor: „Cheers” (Noroc!)

În fine, sosesc acasă. Nu reuşesc să adorm. Şi asta nu pentru că m-ar deranja ţiuitul altor sirene care se aud departe… Pur şi simplu nu mă pot deconecta de la scenele văzute în noaptea asta. Ştiam că în fiecare week-end mulţi londonezi ies să petreacă până târziu şi se mai ameţesc de băutură, dar înţeleg acum că scena în detaliu arată mult mai dramatic decât îmi închipuiam. Mulţime de întrebări îmi potopesc mintea: de ce atâta nebunie în vieţile acestor oameni? De unde atâta dezgust faţă de propria existenţă? De ce preferă să-şi sluţească chipurile în asemenea fel? Să fie beţia lor o defulare a stresului acumulat peste săptămână? O formă de a-şi îneca singurătatea pe care o presupune adesea aglomeraţia babelului londonez? Să fie la mijloc teama de a se confrunta cu liniştea de la sfârşitul săptămânii, linişte care îi pune faţă-în-faţă cu nonsensul din vieţile lor? Este oare beţia aceasta generalizată refugiul unor oameni goliţi de sens pentru că sunt goliţi de sacru? Nu mă încumet la un răspuns definitiv. Vă las pe dumneavoastră să-l găsiţi.

Dincolo de beţia în sine, ceea ce mi se pare grav e o anume concepţie a multor britanici despre ea. Dacă în România oamenii se simt (în parte) neputincioşi şi jenaţi atunci când sunt surprinşi în stare de ebrietate sau când realizează, a doua zi, în ce poziţie s-au expus, ei bine – în Anglia beţia de weekend a fost transformată aproape într-un fenomen cultural. Cu alte cuvinte, a devenit atât de comună încât e considerată firească, nevinovată, nedemnă de luat prea tare în serios. Această rafinare a ipocriziei interzice indirect orice posibilă critică a fenomenului. Dacă te încumeţi să comentezi beţia de vineri seara într-un registru negativ, se va găsi imediat cineva care să te apostrofeze că atentezi la una dintre modalităţile principale de distracţie ale britanicilor.

Aflu că „ameţeala” de weekend e un fenomen care există – într-o mai mică sau mai mare măsură – şi pe străzile din Roma, Paris, Barcelona… Ziceam mai devreme că în România există încă jena că te-ai îmbătat cu o noapte înainte. Aceasta nu înseamnă că – într-o ierarhie a moralităţii – le-am fi superiori altor neamuri; ar fi nedrept să plătim tribut fuduliei româneşti… De altfel există riscul ca unii dintre noi, ajunşi pe plaiuri britanice, italiene, franceze, spaniole etc., să adoptăm stilul de viaţă local, inclusiv în privinţa beţiei de la sfârşitul săptămânii. Să nu ne minţim: chestiunea nu ţine de domeniul normalităţii, oricât de majoritari ar fi cei care susţin sau trăiesc asta.

În realitate, episoadele precum cel pe care tocmai vi l-am povestit descoperă răni invizibile ale unor societăţi departe de a fi perfecte. Până la urmă, beţia nu e decât dovada cea mai vizibilă a faptului că n-am învăţat încă să trăim.

Daniel Chira