Începând cu data de 3.10.2017, violența domestică este interzisă în mod absolut în România. În tradiția familiei românești, bătaia e ingredientul nelipsit: soțul își bate soția, părintele își bate copilul, fratele mai mare își bate fratele mai mic. Spun „tradiție” pentru că bătaia datează din cele mai vechi timpuri și o întâlnim în mod regulat în jurul nostru. De aceea s-a și încetățenit în zicale precum „Bătaia e ruptă din rai”, „Eu te-am făcut, eu te omor”, „Unde dă tata crește”. CtEDO a stabilit săptămâna trecută că nici tradiția, nici disciplina nu pot fi justificări pentru pedepsirea corporală a copiilor.

Situația internațională: Violența în familie se întâlnește peste tot în lume. Pentru combaterea ei au apărut instrumente internaționale, la care și România este parte: Convenția ONU cu privire la drepturile copilului din 1989, ratificată de România în 1990; Comentariul General nr. 8/2006 privind drepturile copilului la protecție împotriva pedepselor corporale emis de Comitetul Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului; Comentariul General nr. 3/2011 privind dreptul copilului de a fi ferit de orice formă de violență; Recomandarea Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei (2009)10 privind strategiile integrate naționale pentru protejarea copiilor de violență;  Convenția de la Istambul din 2011, ratificată de noi anul trecut; Declarația de la Panama pentru încheierea violenței împotriva copiilor din 2017.

Legislația națională: În Evul Mediu bătaia în familie era atât de firească încât ea a fost prevăzută în lege: bărbatul avea voie să îți bată femeia, numai să nu fie cu vrăjmășie, adică ca el să nu dea cu toiagul astfel încât să curgă sânge sau să nu dea cu toiagul în fața ei (art. 23 alin. 1 Pravila lui Vasile Lupu din 1646 și art. 185 alin 1 Pravila lui Matei Basarab din 1652). În perioada modernă, violența la nivelul familiilor din România ajunge la cote atât de alarmante încât din anul 2000 se permite poliției să se sesizeze pe orice cale de asemenea acte, nu doar la plângerea victimei; în anul 2003 a apărut Legea 217 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie; iar din 2012 s-au introdus în această lege prevederi cu privire la ordinul de protecție. Mai mult, din 2004 a apărut Legea 272 privind protecția și promovarea drepturilor copilului care interzice în mod expres orice pedeapsă corporală (art. 33, 89, 94, 95). Iar noul Cod penal din 2014 prevede sancțiuni mai aspre cu o pătrime în cazul infracțiunilor săvârșite asupra unui membru de familie (prin membru de familie se înțelege rudele de sânge până la gradul patru, copilul adoptat, soțul, concubinul).

Statistici naționale: Cu toate acestea, violența sălbatică (că nu poate fi vorba de „domestică”) nu s-a diminuat. Statisticile recente ne arată că: 4 din 10 români au cunoștință despre un caz de violență de acest gen; în fiecare săptămână este înregistrat un caz în care o femeie este violată în familie; la fiecare 4 zile este înregistrat un caz în care o minoră este violată în familie; la fiecare 2 zile este înregistrat un caz în care o minoră este violată, agresată sexual sau supusă unui act sexual cu un adult din familie; 6 din 10 copii sunt bătuți în familie.

Condamnarea României: Pe data de 3 octombrie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România în cauza D.M.D. Starea de fapt este următoarea: un copil în vârstă de 3 ani este bătut de tatăl său în anul 2004, părinte care ulterior și divorțează de mama copilului. E anunțată Protecția Copilului și de câteva ori Poliția. De abia la a patra sesizare se pun în mișcare autoritățile: procurorul finalizează cercetarea după trei ani, un an mai târziu tatăl e achitat de prima instanță, dosarul se plimbă între instanțe și de abia în anul 2012 autorul e condamnat definitiv, fără a se acorda nicio despăgubire victimei și fără ca acest lucru să îl motiveze.

Curtea de la Strasbourg este șocată de mentalitatea judecătorilor români cu privire la violența în familie care o reflectă, de fapt, pe cea a românilor. Iată ce se spune în paragraful 49: Curtea notează, de asemenea, că judecătoria, în prima rundă a procedurii, l-a achitat ​​pe D.D., după ce nu a găsit nici o infracțiune în „comportamentul său ocazional necorespunzător față de reclamant”. De-a lungul acestui context, tribunalul județean pare mai târziu să considere că acte de violență „izolate și aleatorii” ar putea fi tolerate în sfera familieiCurtea nu înțelege modul în care această declarație se încadrează în dispozițiile relevante ale legislației interne care interzic în termeni absoluți pedeapsa corporală. Asigurarea unei demnități de bază copilului înseamnă că nu poate exista compromis în condamnarea violenței împotriva copiilor, fie că ea ar fi acceptată ca „tradiție”, fie că ea ar fi deghizată ca „disciplină”. Unicitatea copiilor – potențialul și vulnerabilitatea lor, dependența lor de adulți – face imperativ ca ei să beneficieze nu de mai puțină protecție, ci de mai multă, în fața violenței, și inclusiv să fie protejați de pedeapsa corporală, aceasta din urmă fiind invariabil degradantă.

Post scriptum: Nu doar familia este mediul propice pentru bătaie. La școală, generația mea a prins vremuri în care elevii erau bătuți cu arătătorul peste palme sau la fund, trași de perciuni, pălmuiți sau dați cu capul de tablă de către profesori. O generația înaintea mea a prin vremuri când elevii erau pedepsiți să stea cu genunchii pe coji de nucă. Azi, ascundem violența din școală sub denumirea la modă „bullying” care implică în special elevi ce folosesc bătaia pentru a se impune și a umili pe cei mai slabi. Dar nu e de mirare, cât timp filmele și jocurile de azi promovează violența, iar, mai nou, bătăile între adulți au loc în văzul lumii, în studiourile de televiziune.

Sursa: Contributors.ro