Atotprezent, umorul pare să guverneze orice aspect al culturii engleze. Chiar dacă nu implică întotdeauna nuanţe care să provoace râsul cu lacrimi, umorul este o dominantă a relaţiilor dintre britanici. E, în primul rând, un facilitator al comunicării. Pe de o parte, pentru că face o discuţie mai agreabilă; pe de altă parte, pentru că fluidizează conversaţii încordate. Umorul devine astfel o strategie de a evita o situaţie incomfortabilă, persiflând-o, luând-o în râs, condimentând-o cu ironii.

De altfel, ironia este nu doar o aromă ci un ingredient dominant al umorului englezesc. Ca prelungire a ironiei, auto-ironia şi auto-deprecierea sunt absolut esenţiale. De altfel, în cultura britanică, a te lua prea în serios e aproape indecent. În schimb, abilitatea de a te lua pe tine însuţi în râs e încurajată fără restricții. Chestiunea e lesne de depistat la ceremoniile de decernare a premiilor Oscar pentru film. Un actor englez se va comporta complet diferit comparativ cu colegii americani: dacă cei din urmă vor rosti de obicei speech-uri sentimentale, actorii englezi se vor comporta stângaci, jenaţi parcă de propriul succes, pozând cum că ar fi într-o situaţie inconfortabilă şi, în final, rostind câteva fraze în care se auto-ironizează.

Însă trebuie să fie limpede: tot scenariul descris adineori e un joc al aparenţelor. Nu înseamnă că englezii ar fi neapărat autentic modeşti ori ar avea o părere proastă despre ei înşişi. Ba dimpotrivă. Pentru cunoscătorii jocului, e bine ştiut că artificiile de auto-ironii sugerează de fapt tocmai contrariul celor rostite…  Aşa se întâmplă lucrurile în cultura engleză: solemnitatea şi luarea prea în serios a propriei persoane sunt gafe la fel de mari precum exprimarea în public a emoţiilor sau văitatului. Decât să frecventeze asemenea atitudini, britanicii preferă să fie reci, distanţi şi oarecum indiferenţi. Aşa se face că o boală cronică va fi tradusă în cuvinte ca “o experienţă nu tocmai plăcută”; o tânără excepțional de frumoasă va fi descrisă ca fiind “chiar drăguţă”; o impoliteţe gravă – “un comportament nu tocmai prietenos”; o idee stupidă – “nu tocmai inteligentă”. Exemplele pot continua la infinit. Toate demonstrează cât de reţinuţi sunt englezii atunci când vine vorba să-şi manifeste public sentimentele.

Revenim însă la auto-ironia cu care se însoţesc în diferite contexte. Spuneam că la mijloc nu e implicat vreun instinct al modestiei; atunci când se auto-parodiază, afirmaţiile englezilor se cuvin interpretate exact pe dos. Umorul englezesc constă tocmai în procesul acesta de decodare a înţelesurilor surprinzătoare ce se ascund dincolo de driblingul frazelor. Tocmai aici intervine dificultatea de comunicare a unui imigrant nefamiliarizat cu obiceiurile culturii britanice. Acesta va lua pesemne în serios ceea ce e de fapt e un simplu joc de cuvinte şi aluzii.

Cert este că felul în care englezii tratează un succes făcându-l să pară superficial e o chestiune care ţine de etichetă socială. Într-un sens englezii nu se pot deconecta de la a glumi şi – implicit – a se auto-ironiza în diferite situaţii. E o dispoziţie creată prin educaţie. Nu presupune un efort artificial; ci este o aplecare exersată către jovial. Un tic social. Se supun acestei reguli naturale a umorului, aşa cum fiecare dintre noi se supunem legii gravitaţiei. Da, englezii sunt într-o permanentă dispoziţie să glumească. A-i lua prea în serios e o gafă pe care repetând-o, riscăm să ni-i îndepărtăm.

Daniel Chira