În căutarea doctrinei lui Donald Trump

Reuşita lui Donald Trump la neobişnuitele alegeri prezidenţiale din anul 2016 a fost o mare surpriză şi efectele ei persistă la mai bine de şase luni distanţă. Cele mai importante elemente ale şocului Trump au fost faptul că un outsider a putut înfrînge şaisprezece candidaţi republicani şi doi democraţi, mai toţi cu experienţă politică, apoi trecutul controversat şi personalitatea contradictorie ale miliardarului, platforma electorală cu multe puncte noi şi surprinzătoare, strategia vădit populistă a campaniei, afirmaţiile adeseori riscante şi faptul că – din punct de vedere conceptual – Trump nu se poate încadra în nici una din ideologiile politice contemporane. El nu este nici conservator, nici liberal, filozofia lui politică este incertă şi în programul lui sînt teme asemănătoare cu unele idei ale ambelor partide.

Pe toată durata campaniei, Donald Trump a fost puternic atacat de stînga liberală, de dreapta conservatoare, de independenţi, de majoritatea mediei şi de establishment-ul celor două partide. Treptat, Trump a eliminat concurenţii de pe lista propriului partid şi a abordat faza finală a alegerilor cu un plan neortodox: el a folosit mijloace directe, dar netradiţionale, de comunicare cu publicul, ca mesajele Twitter şi mitingurile electorale, şi a dedicat mai mult timp decît predecesorii lui republicani în state tradiţional pro-democrate, unde a ieşit, pînă la urmă, cîştigător.

Mitingurile au bătut recorduri de participare şi entuziasm, schimburile de mesaje online au atins nivele maxime şi – contrar tuturor sondajelor şi previziunilor – Donald Trump a intrat în ziua alegerilor ca un candidat cu şanse minime, ca să apară victorios la sfîrşitul nopţii de 8-9 noiembrie 2016, şi încă situat mult peste scorul favoritei. Între ceea ce se vedea la mitingurile cu zeci de mii de oameni şi analizele din presă a fost, de la începutul campaniei, o mare diferenţă, care s-a adîncit continuu.

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa“, a exclamat politologul Lary Sabato în dimineaţa de 9 noiembrie 2016, recunoscînd că toţi strategii, comentatorii, analiştii şi pollster-ii au greşit. Trump a cîştigat împotriva sondajelor şi a pronosticurilor prin intervenţia masivă a ceea ce este numit de strategii electorali votul ascuns: milioane de oameni care şi-au ţinut gura închisă, dar au mers la urne şi au votat contrar prezicerilor.

Prin surpriza creată de rezultatul alegerilor, mai mult decît prin rezultatul în sine, s-a născut sindromul de negare agresivă a legitimităţii noului preşedinte. Mişcări ca #resist, anti-Trump, MoveOn.org, StopTrump, Allied Progress, Trump Transparency Program, Black Lives Matter, ANSWER (Act Now to Stop War and End Racism) şi altele continuă să demonstreze în stradă sau să publice materiale pe mediile de socializare, cerînd punerea sub acuzare a preşedintelui, criticînd orice măsură a noului guvern şi atacînd pe cei care sprijină noua echipă. Sabotori din interiorul guvernului, constituiţi într-un grup secret Deep State, au fost depistaţi în mai multe departamente şi în primul rînd în Ministerul de Externe şi în Departamentul de Justiţie. Ei au intervenit pentru tergiversarea aplicării noilor iniţiative şi au furnizat informaţii secrete presei şi organizaţiilor politice adversare.

Atmosfera toxică din lumea politică americană, instaurată imediat după alegerile din 2016, a culminat cu atacarea cu foc de armă automată a unui grup de politicieni republicani care făceau un antrenament de baseball. Autorul, James T. Hodgkinson, ucis de agenţii de ordine, fusese voluntar al campaniei lui Bernie Sanders şi a lăsat numeroase urme pe Facebook, unde a publicat note acuzatoare pentru noul preşedinte şi unde s-a raliat grupului Terminate the Republican Party. El avea o listă de nume ale parlamentarilor republicani vizaţi ca „ţinte“ de asasinat.

În acest climat de ură şi intoleranţă, noua administraţie încearcă să introducă pachetul de reforme şi măsuri care au constituit scheletul programului electoral şi totul apare mai dificil decît a fost anticipat. Naţiunea şi lumea politică sînt adînc divizate, opoziţia este puternică şi nu dă nici un semn că ar putea fi dispusă la compromisuri, cea mai mare parte a mediei este – în cel mai bun caz – suspicioasă şi critică, iar în cel mai rău caz apare părtinitoare, intens agresivă şi nedreaptă. Sînt numeroase atacurile la libertatea de exprimare şi violenţa creşte continuu, înlocuind dialogul politic.

Pentru a rezuma, putem spune că naţiunea americană s-a trezit în luna noiembrie 2016 cu un preşedinte suspectat de mulţi pentru excentricităţile sale, aprobat numai de mai puţin din jumătatea populaţiei, criticat intens de cea mai mare parte a mediei, dar care a elaborat un program de viitor pozitiv, bine închegat şi care se adresează unor probleme de maxim interes pentru cei mai mulţi. Probleme pe care concurenţii lui din politică le au evitat.

Evaluarea performanţelor prezidenţiale se bazează pe cîteva criterii devenite clasice, printre care evoluţia indicatorilor economici, procentajele de popularitate, capacitatea de a trece prin votul legislativ iniţiative care se dovedesc valoroase, talentul de a stabili relaţii normale de lucru cu grupările politice din opoziţie şi succesul în politica externă.

În cele cîteva luni care au trecut de la confirmarea preşedintelui Trump, mersul economiei a fost foarte favorabil. Mai puţin prietenos decît markerii economici, indicele de popularitate al noului preşedinte rămîne scăzut, mult sub nivelurile pe care le-au avut alţi preşedinţi ime-diat după alegere.

De la Monroe la Clinton

Cînd un preşedinte elaborează un concept original de strategie politică internaţională, cu care majoritatea contemporanilor sînt de acord şi care lasă urme peste generaţii, analiştii şi istoricii fixează principiul-cheie în categoria desemnată prin numele de doctrină. Este o tradiţie ca doctrina de politică externă a unui preşedinte american să fie prezentată într-un context oficial, de obicei la unul dintre discursurile anuale despre starea naţiunii. Cea mai apropiată dată pentru o astfel de expunere de către Donald Trump ar fi luna ianuarie 2018.

Istoria doctrinelor preşedinţilor americani începe cu cel de-al cincilea şef de executiv, James Monroe (1751-1831), care în anul 1823 a făcut publică opinia că „nici un stat european nu are dreptul de a deţine teritorii sau colonii în emisfera vestică“. Theodore Roosevelt (1858-1919) a formulat principiul că, în relaţiile cu alte state, reprezentanţii guvernului american trebuie „să vorbească potolit şi să care o bîtă mare“, pentru că astfel „ei pot ajunge departe“. În relaţia cu -URSS de după cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile Războiului Rece, preşedintele Harry Truman (1884-1972) a elaborat principiul „controlului prin izolare“ a puterii sovietice în creştere, iar urmaşul său Dwight Eisenhower (1890-1969) a formulat principiul că „o ţară poate cere ajutorul economic şi militar al Statelor Unite, dacă o altă ţară o ameninţă cu forţe armate“.

Doctrina Kennedy (J.F. Kennedy, 1917-1963) s-a referit la izolarea şi răsturnarea guvernelor comuniste în emisfera vestică, iar Lyndon Johnson (1908-1973) a formulat ideea că „stabilirea unei dictaturi comuniste într-o ţară din emisfera vestică nu este o problemă locală“.În acelaşi spirit, preşedintele Ronald Reagan (1911-2004) a spus că „sprijinul dat luptătorilor pentru libertate este o problemă de securitate naţională“, iar Bill Clinton (1946- ) a afirmat că „genocidul şi terorismul, comise în orice parte a lumii, sînt motive de intervenţie pentru Statele Unite“.

Neavînd încă o doctrină făcută publică de către noua echipă executivă, putem însă să comentăm iniţiativele de politică externă apărute în ultimele luni, din care se va forma – poate – o doctrină coerentă.

O primă trăsătură, deja vizibilă, este aceea că politica externă a Statelor Unite va fi bazată pe principiul naţionalist, nu pe ideile globaliste. Din acest punct de vedere trebuie privite anularea parteneriatului economic transpacific, anunţul că tratatul NAFTA (North America Free Trade) va fi revizuit şi retragerea Statelor Unite din acordul de la Paris cu privire la schimbările climatice.

Determinarea de a interveni militar fără ezitări, în situaţii ca atacarea cu gaze chimice a oponenţilor regimului Assad din Siria (6 aprilie 2017) şi uciderea unor militari în Afganistan (13 aprilie 2017) a făcut ca mai multe ziare din SUA şi din Israel să publice articole cu titlul „Statele Unite au revenit“ şi au provocat comentariile lui Charles Grant, directorul Centrului European pentru Reformă din Londra, care a spus: „Trump înţelege că influenţa SUA în lume a avut de suferit de la impresia creată de administraţia precedentă că Statele Unite au devenit o supraputere care nu se poate decide să-şi folosească propria putere“ (Peter Baker, „Trump Doctrine: Don’t follow Doctrine“, New York Times, 9 aprilie 2017). Pentru susţinătorii noului preşedinte, deciziile militare au apărut ca semne încurajatoare, în timp ce criticii lui Trump le-au etichetat ca gesturi de impulsivitate şi de comportament imprevizibil.

Cu un simbolism foarte vizibil, prima călătorie peste hotare a lui Trump fost plănuită pentru destinaţii cu înalte semnificaţii pentru cele trei religii dominante ale lumii: Arabia Saudită, Ierusalim şi Vatican. În fiecare loc, preşedintele a vorbit despre pericolele islamismului radical şi ale extremismului şi a cerut naţiunilor şi religiilor lumii să coopereze pentru eradicarea acestor ameninţări. La Riad, preşedintele american le-a transmis saudiților să-i scoată din lumea lor pe terorişti şi pe extremişti, şi a calificat o astfel de acţiune ca fiind un test istoric pentru lumea musulmană.

Spre un „NATO arab“

Pentru Trump, naţiunile din Orientul Mijlociu nu trebuie să aştepte de la Statele Unite să le distrugă inamicul lor, ci ele trebuie să decidă „ce fel de viitor vor să aibă pentru ele, pentru locuitorii şi copiii lor“. Contrar strategiei gîndite de Barack Obama, a cărui viziune despre securitatea Orientului Mijlociu era bazată pe ideea Iranului ca un pol de putere, reprezentanţii noului guvern american negociază cu ţările din zonă acorduri care să ducă la formarea unui „NATO arab“, constituit din Arabia Saudită, Egipt, Iordania şi ţările din Golf şi care să limiteze creşterea influenţei şiite, a puterii militare a Iranului şi să elimine organizaţiile teroriste. Pentru început, ţările abordate, cu excepţia emiratului Qatar, au aprobat suspendarea finanţării grupurilor teroriste.

Vizita în Arabia Saudită, al cărei scop principal a fost formarea alianţelor strategice, s-a soldat şi cu încheierea unui acord-mamut pentru vînzarea de material militar, în valoare de sute de miliarde de dolari. Într-o formulă nouă, preşedintele Trump – cu o lungă experienţă de negociator financiar – combină sprijinul pentru securitate în zone geografice ca Orientul Mijlociu cu profituri enorme pentru comerţul şi industria americane.

Mai întîi, America!

Directorul de comunicare al Casei Albe, Mike Dubke, a fost întrebat de ziarişti dacă poate defini o doctrină Trump. El a afirmat că, la o sută de zile de la asumarea funcţiei, preşedintele Trump nu are o doctrină, în afară de lozinca intens folosită pe toată durata campaniei electorale: „Mai întîi, America!“

În viziunea lui Donald Trump, cele două pericole de maximă importanţă sînt islamismul radical, avînd în frunte organizaţia Statului Islamic, şi Coreea de Nord, ţară deja devenită o putere nucleară şi care face paşi rapizi în dezvoltarea vehiculelor capabile să transporte la mari distanţe încărcăturile distructive. Contrar părerilor emise de alţi politicieni şi agenţi de presă, care pun pe primul loc al ameninţărilor posibilele agresiuni din partea celor două mari puteri China şi Rusia, Trump afirmă că SUA pot să se împace cu acestea pentru perioada actuală. Deşi Trump a făcut acuzaţii foarte insultătoare la adresa Chinei, mai ales legate de manipularea de valută şi avantajele economice majore care au spoliat Statele Unite de veniturile la care ar fi fost îndreptăţite, la vizita în Statele Unite a premierului chinez Xi Jinping, el i a cerut acestuia ajutorul în controlarea poziţiei agresive a Coreei de Nord şi obţinerea de la aceasta a acceptului de a renunţa la programul nuclear militar. Comentată cu oarecare entuziasm de mai mulţi analişti, speranţa de a vedea China dornică şi capabilă să intervină pentru aceste scopuri s-a dovedit o iluzie. De fapt, Coreea de Nord este un pion în planurile pentru strategia de lungă durată prin care China vizează puterea efectivă şi fără concurenţă în Asia.

În anul 2014, preşedintele Obama a semnat un acord cu guvernul cubanez, prin care au fost reînfiinţate misiunile diplomatice bilaterale şi au fost anunţate măsurile premergătoare pentru ridicarea embargoului economic şi stabilirea de relaţii comerciale, care urmau să fie supuse votului de aprobare al Congresului american. Criticii acestor măsuri, printre care se numără şi senatorul statului Florida Marco Rubio, fiul unor imigranţi politici din Cuba comunistă, au arătat că acordul nu specifica nici o măsură de democratizare din partea guvernului cubanez condus de Raul Castro.

Trump a anulat cea mai mare parte a acestui acord, a reinstituit controlul vizelor de călătorie şi a declarat că nu se vor relua contactele cu guvernul cubanez decît dacă acesta introduce amnistia pentru sutele de deţinuţi politici, suspendă dictatura politică, aprobă sistemul multipartinic şi alegerile libere.

Naţionalism & globalism

Multe voci s-au ridicat împotriva a ceea ce a fost numită ostilitatea lui Trump faţă de NATO şi intenţia lui de a desfiinţa organizaţia de securitate a zonei Atlanticului de Nord. Summit-ul la care a participat preşedintele american, ca şi multele formulări din conferinţe de presă şi interviuri, au clarificat faptul că Doanld Trump este un susţinător al admirabilei organizaţii care a asigurat securitatea Europei pentru şaptezeci de ani, dar a precizat că ea necesită întăriri şi adaptări, între care şi respectarea obligaţiei fiecărei ţări participante de a-şi plăti contribuţia financiară anuală. Trump susţine punctul 5 din tratat, care confirmă intervenţia tuturor statelor din tratat în cazul în care una din ţări este atacată de o putere străină, şi vede NATO şi ca pe un viitor participant activ la lupta împotriva terorismului internaţional. Ideea originală a unui NATO arab semnalează faptul că alte copii ale alianţei militare americano-europene se pot naşte în diferite părţi ale lumii.

Nu există încă o doctrină Trump, dar există decizii, acţiuni şi contacte care permit o anticipare a ceea ce ar putea deveni o doctrină a noului preşedinte american. Definite ca o formă condensată de prezentare a principiilor, atitudinilor şi poziţionărilor unei ţări în sfera relaţiilor cu alte state, mişcările făcute pînă în prezent de echipa Trump ne dezvăluie o parte din ideile pe care se sprijină.

Una dintre acestea este eliminarea unor măsuri luate de echipa Obama, ca şi acordurile la care au condus, de către noua administraţie, care le găseşte dăunătoare intereselor prezente şi viitoare ale Statelor Unite. A doua idee este croirea unei politici externe concordante cu valorile americane tradiţionale şi compatibile cu interesele Statelor Unite. Naţionalismul înlocuieşte globalismul, iar pericolul organizaţiilor şi statelor teroriste este afirmat deschis. În fine, dorinţa şi capacitatea SUA de a asigura pacea şi securitatea în lume sînt privite dintr-un unghi nou: aceste acţiuni nu trebuie să fie o povară economică pentru poporul american, nu trebuie să fie făcute numai prin efortul financiar şi de vieţi omenești al Statelor Unite, ci trebuie să fie suportate în egale proporţii de ţările cărora le este asigurată securitatea. Amplu cunoscător al realităţilor lumii economice şi financiare, Donald Trump aduce în politica externă a SUA un element tranzacţio-nal nou, prin care el vrea să facă naţiunea americană să nu iasă în pierdere. El vede fiecare posibil acord sau tratat internaţional în lumina politică, dar şi cu elementele unui tîrg (deal) din care pot rezulta recompense.

Marii înaintaşi ai naţiunii americane au văzut capcanele pe care le nasc relaţiile cu alte naţiuni şi, în discursul de rămas bun al lui George Washington din anul 1796, el şi-a sfătuit conaţionalii să nu intre în alianţe permanente cu nici o naţiune din lume. Cîţiva ani mai tîrziu, Thomas Jefferson, care – ca şi Washington – a fost favorabil alianţelor temporare, a spus că relaţiile permanente cu alte state sînt alianţe care te pot înlănţui.

Preziceri despre viitor

Aşa cum au spus mulţi şi cum a formulat cu umor Mark Twain, „este dificil să faci preziceri, mai ales cînd vine vorba despre viitor“. Fără să ne luăm acest risc, putem afirma că Statele Unite se află în cursul unei schimbări radicale de direcţie în domeniul relaţiilor internaţionale, schimbare adusă de un preşedinte care nu a fost politician înainte de a fi candidat la singura alegere din viaţa lui.

Poporul american a uimit de multe ori lumea. Aşa s-a întîmplat cînd, acum mai bine de opt ani, a ales primul preşedinte de culoare. Întîmpinat cu un entuziasm fără egal, cel care trebuia să vindece lumea de rele şi să desfiinţeze rasismul din societatea americană a lăsat în urma lui o lume mai nesigură decît cea din 2008 şi o naţiune americană puternic divizată, în care rasismul şi violenţa politică au atins cote mai înalte ca niciodată.

Cînd alegerile din anul 1980 au făcut dintr-un „actoraş de mîna a doua“, cum l-au numit criticii, cu dispreţ, pe Ronald Reagan, şeful statului, puţini au anticipat că el va deveni unul dintre cei mai mari preşedinţi americani. Opţiunile şocant de surprinzătoare ale electoratului american s-au dovedit corecte cînd l a ales pe Reagan şi dezamăgitoare pentru mulţi în cele două mandate încredinţate lui Obama.

Viitorul lui Donald Trump depinde de îndeplinirea măsurilor propuse în programul electoral, primite de mulţi cu satisfacţie: refacerea economică a naţiunii, suprimarea imigraţiei ilegale, reducerea taxelor, ameliorarea sistemului de asigurări medicale, combaterea terorismului, restabilirea prestigiului internaţional al ţării.

Cei care sînt mînaţi de ideologii antiamericane, nu pot tolera coafura neobişnuită a noului preşedinte sau nu pot trece peste profunda disperare în care i-a aruncat înfrîngerea doamnei Clinton vor amuţi dacă realizările echipei Trump vor fi pe măsura promisiunilor făcute. Între acestea, direcţiile noi în politica externă pe care se angajează echipa miliardarului cu averi făcute din proprietăţile imobiliare pot să ducă la succese notabile sau la eşecuri costisitoare.

Cu speranţa că viitorul va fi în favoarea marii naţiuni americane, chiar dacă reuşita este adusă de un outsider al politicii americane, ne întoarcem prudent la butada lui Mark Twain despre preziceri: …mai ales cînd e vorba de viitor.

Martin S. Martin, Dilemaveche.ro

CITEȘTE ȘI...

Close
Close