Am citit multe ce s-au scris despre imaginile video cu crimele de la metrou din Bucuresti. Scriu „crime” pentru că au fost mai multe: una, a bietei fete împinse în calea trenului; celelalte, nenumărate, s-au petrecut în psihicul celor care au văzut aceste imagini, chiar dacă ei nu realizează asta.

Martorii primei tentative de asasinat – care a avut loc în stația Costin Georgian, în jurul orei 15:35 –, înțeleg, n-au avut nicio reacție. Bănuiesc că s-au blocat ori că au crezut că „așa ceva n-are cum să fie adevărat”. Așa a fost posibilă crima de la Dristor 1.

Iar explicația mea, care acoperă foarte puțin din cele ce se întâmplă, e următoarea: eu cred că, tot stând pe Internet toată ziua, în noi s-a produs cumva o inversare între Realitate și Ficțiune. Când lângă tine, în Realitate, se întâmplă o grozăvie, mintea ta o „plasează” automat la Ficțiune. „Nu poate fi adevărat” spui și treci mai departe. Și invers se întâmplă la fel: ce este pe Facebook e mai pregnant și mai viu decât cele ce se petrec lângă noi, în Realitate.

Vreți să vă spun ceva? Nici atentatele nu ne mai mișcă. Le urmărim ca pe un serial.

E o catalepsie generală. Gândiți-vă că, în aceste zile, se iau în numele nostru hotărâri care ne vor afecta grav și nasol viața, dar numai 100-200 de persoane protestează în fața Parlamentului. Trecem zilnic pe lângă oameni bolnavi și iuțim pasul, dar ni se rupe sufletul dacă vedem pe Facebook un urs polar flămând. Nu e totuși ciudat?

Pe bune, ce e cu noi?

Apropo de metrou, mă analizez pe mine. Cum am un minut liber, oscilez între două variante: 1. scot „cartea electronică” să citesc, 2. scot mobilul, să văd „ce se mai întâmplă”. De obicei, aleg varianta a doua și rămân destul de mult timp acolo până deschid – dacă o mai fac – cartea.

Uneori însă, mă uit la oamenii din metrou. Rareori vezi expresii mai înstrăinate decât la cei siliți de conjunctură să petreacă timp laolaltă în același spațiu. Ne suntem aproape total indiferenți unii altora.

Văd deseori grupuri de adolescenți. Nu flirtează, nu-și caută privirile, nu prea se țin de mâini. Fetele n-au niciodată flori: obiceiul pare să fi dispărut cu desăvârșire. Nu-și zâmbesc. Stau cu ochii în telefoanele mobile.

Nu mai spun că, în cadrul grupului, deseori îi vezi stând separat, fetele cu fetele, băieții cu băieții, cu gâturile lungite să vadă ce le arată altul pe mobil. Asta chiar nu pot să înțeleg: când aveam vârsta lor, ardeam să stăm unii cu ceilalți, fetele cu băieții. Ce e mai important, la această vârstă, decât sexul opus?

După mine, e vorba de un escapism perpetuu, să evadezi mereu din locul în care ești. Aici e nasol, dar în pătrățelul acela luminat e minunat, e – wow! – Lumea.

În 2017, perioada medie zilnică pe care un om a petrecut-o imersat în Internet a fost, în medie, de peste 4 ore. Cam două treimi din ceea ce se cheamă „timp liber”.

Ce căutăm pe Internet? Știința spune că-i vorba de dopamină, neurotransmițătorul care ne face să vânăm mereu noi experiențe și recompense. Sunt trei tipuri de recompense: cea a vânătorii (să aflăm mereu ceva nou), cea a sinelui (satisfacția de-a fi apreciați) și cea a tribului (sentimentul de a fi parte dintr-un grup și de-a fi acceptați). Și aici vine nedumerirea mea: aceste recompense nu mai funcționează în viața reală?

Am senzația că asistăm la cel mai nasol sfârșit al lumii: trăim, dar în altă parte, în timp ce trupurile noastre merg printr-o iluzie colectivă, ca niște lemingi ce-au ajuns la ocean și continuă să înainteze pe fundul apei.

Adrian Georgescu, adriangeorgescu.ro