Cocoţatul de pe Notre Dame…

Arzînd, Notre Dame a luminat ce s-a stins. Minunea ridicată de geniul creştinismului a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creştină. Jur-împrejurul Catedralei, de la un cap la altul al Occidentului, un pustiu comod şi dereticat, ca vidul în zi de expoziţie, ocupă locul în care se afla credinţa în rosturile lumii. 

Misterul născut, acum 2000 de ani, în Iudea romană, din execuţia umilitoare a unui delincvent minor şi din învierea Lui neasemuită a căzut între snoavele respinse de o lume atotcunoscătoare.

Mai dureroasă, chiar, decît focul, cacofonia ce a urmat marelui dezastru de la Paris a măsurat lipsa de onoare şi confuzia vremurilor cu care am învăţat să ne mîndrim. Un şir solemn şi gureş de politicieni, vedete media şi învăţaţi ticăiţi a deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai depărtaţi de înţelesul dramei. Începînd cu Preşedintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative post-orice, un amar de lume a vorbit străin şi dinafară. Cu un automatism suspect, toţi au bifat şi pomenit cultura, artefactele, Parisul şi respectul pentru trecut.

Suma acestor discursuri repetitive a descris regretul după un mall în faliment. Nimeni n-a vrut să pătrundă în tristeţea unei epoci de adîncă defăimare, dispreţ şi ostilitate faţă de creştinism. Omagierea Catedralei a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de smerenie ipocrită. Dacă n-ar fi aşa, declaraţiile din noaptea focului s-ar fi potrivit cu faptele dinainte…

Adevărul e că personajele politice, media şi culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleaşi figuri care practică, dintotdeauna, o lehamite groasă şi un dispreţ subţire, la întîlnirea cu orice urmă de creştinism viu.  

În plină Duminică a Paştelui, sute de creştini au fost îngropaţi sub bisericile demolate de sinucigaşi cu bombe, în Sri Lanka. Salva de comunicate frigide emise la Berlin, Bruxelles şi alte locuri de totală delăsare mentală s-a pus imediat în mişcare. Mesajul discret ascuns sub clişee: pagubă în ciuperci mînăstireşti şi o zi de golf irosită!

Dar creştinii din Orientul Mijlociu, Africa şi Asia au fost umiliţi, prigoniţi şi uicşi, fără cea mai mica reacţie de împotrivire a lumii bune occidentale, mult înainte de măcelul din Sri Lanka şi de focul de la Notre Dame. Orice altă minoritate are dreptul automat la compasiune şi susţinere robustă. Cu excepţia creştinilor – pleavă fără merit şi surplus uman jenant pentru epocă.

Aţi văzut, obligaţi de insistenţa fluxurilor media, nenumărate campanii şi demostraţii de stradă, cu celebrităţi, guverne şi organizaţii civile în centru. Dar numai şi numai dacă e vorba de: homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului, extincţia pitulicei de Sumatra, mersul plasticului pe ocean sau suspiciunea infinită de rasism. Nu aţi văzut şi nu veţi vedea vreodată demostraţii ale aceloraşi în faţa ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creştinii sînt izgoniţi, vînduţi în robie sau ucişi zilnic.

Aşa cum nu veţi vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord, Iran, Venezuela sau orice alt prieten implicit al stîngii. Onor liderii statelor occidentale şi UE care-i şi întrece îşi expun dosul ori de cite ori creştini pakistanezi sînt executaţi în faţa propriilor copii, familii creştine sînt ciopîrţite în Nigeria sau loturi de creştini copţi egipteni sînt luate la cuţit. E prea departe?

Chiar dacă am admite că Elysee şi Bundeskanzleramt fac o excepţie ecologică şi se informează prin ştafete, rămâne realitatea mizeră de acasă. Sub nasul laic şi fără de miros al autorităţilor franceze, bisericile au ajuns poligon de defecare şi loc predilect de vandalism scatologic. Într-un fel care rămîne inaccesibil doar intelectelor suficiente şi sufletelor superficiale, drama de la Notre Dame spune ce am lăsat să se întîmple şi ce am făcut propriei noastre culturi, în cîteva sute de ani de aroganţă egolatră.

La  Nimes, altarul bisericii Notre Dame des Enfants a fost împodobit cu nepreţuitele excremente ale unui protestatar progresist. La Paris, St. Sulpice a fost desfigurată. Numai în acest an, 60 de biserici franceze au fost atacate şi pîngărite în voie.

Nevătămînd minorităţi sexuale sau migranţi, nici unul din aceste acte scelerate nu a prins măcar ştirile cu corp mic şi pagină uitată, în ziare. Guvernul francez, ocupat cu operaţia Catering pentru Islam, şi-a închis, mulţumit, radarul. Dar ipocrizia celor ce îşi frîng mînuţele în faţa incendiului de la Notre Dame prezidează asupra unui asasinat mai larg.

Tot ce e valoare şi filozofie creştină a fost dislocat, proscris şi înlocuit în conştiinţa şi educaţia occidentală. Un ocean de minciuni şi insulte a fost deversat, de la catedră, în mintea oricărei persoane bine educate civic şi politic. Aşa a ajuns lumea citită şi influentă să creadă cu adevărat că lumea creştină a fost şi este o fabrică de rasism, violenţă şi supestiţie.

Isus a fost o manevră iudaică cu agendă anti-arabă. Catedralele au fost ridicate de munca forţată a proletarilor medievali. Pascal? Un matematician promiţător, răpus de misticism. Ioan Paul al II-lea: un reacţionar polonez înglodat în obscurantism. Numai Macron Jupiterianul şi Junker omagiindu-l pe Marx în biserică sînt nişte lumini orbitoare.   

Faptele spun, aşadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc măreţia pierdută a Catedralei sînt, prin educaţie şi convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o maşină de absorbit turişti şi generat încasări. Comentată şi omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel – fierul de călcat decorticat, luat la poze de milioane turişti. Aşa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, e o variantă inferioară a tricoului lui Neymar – divinul de la PSG.

Într-un fel care rămîne inaccesibil doar intelectelor suficiente şi sufletelor superficiale, drama de la Notre Dame spune ce am lăsat să se întîmple şi ce am făcut propriei noastre culturi, în cîteva sute de ani de aroganţă egolatră.

Nu încape îndoială: sîntem civilizaţia cea mai vinovată de vandalism în raport cu ea însăşi. Dacă Notre Dame a ars, singura comparaţie posibilă duce la fapta cuiva care scapă un Rembrandt în acid. Capodopera poate fi restaurată dar nu va mai fi niciodată aceeaşi.

În plus, aşa ceva nu se poate întîmpla decît pe un fundal de nepăsare sau cu un gest de rea credinţă. E totuna. Timpurile care au văzut Notre Dame arzînd sînt timpurile în care creştinismul însuşi e o relicvă condamnată la supravieţuire muzeal-artistică. Azi, această operă nimicitoare e aproape încheiată. Ea a început tot la Notre Dame, în 1793, cînd apostolii revoluţiei franceze şi mentorii militanţilor de astăzi au jefuit Catedrala, i-au distrus statuile şi au reconsacrat-o pentru a sărbători două festivaluri monstruoase: Cultul Raţiunii şi Cultul Fiinţei Supreme – amîndouă celebrate în umbra ghilotinei.  

Am învăţat, între timp, că orice e mai bun şi mai cuprinzător decît creştinismul. Sub îndrumarea noilor noştri maeştri spirituali din Universităţi, preţuim orice ciob în nămol pe Amazon şi orice cap de sfoară în Monglolia. Noile orientări cool şi PC spun că absolut tot ce nu e civilizaţie europeană e mai sofisticat şi mai valoros decît trecutul nostru. Nici măcar miracolul ingineresc şi arhitectural care a făcut posibilă, la 1160, cea mai uluitoare construcţie a lumii nu mai contează.

Am uitat tot şi n-am învăţat nimic. Nu ştim, de pildă, că, la Paris, Chartres, York, Strasbourg, Koln sau Milano, catedralele au fost construite de oameni încredinţaţi că lucrarea va fi terminată cîndva şi că nu o vor vedea în timpul vieţii lor omeneşti. Ceva fabulos trebuie să fi menţinut dăruirea acestei munci care a înghiţit, la fiecare catedrală, două sau trei sute de ani. Acest ceva se numeşte comuniune prin credinţă, a dat sensul  unei lumi solidare care a născut Europa şi e, azi, în plină epocă a click-ului instant, complet pierdut. Macron şi colegii lui globali de superbie ipocrită au observat catedrala arzînd şi au făcut din ea un monument de utilitate politică şi personală: Cocoţatul de pe Notre Dame.

Prima şi singura Europă reală a fost făcută de mîinile şi minţile care au ridicat Notre Dame, în sute de ani de muncă fără oprire şi ezitare. Acolo au fost încoronaţi regii Franţei şi Angliei. Aşa cum, de Crăciunul anului 800, Charlemagne a îngenunchiat în catedrala Sfîntul Petru, a primit coroana de împărat roman şi a creeat Europa. Europa Catedralelor a fost Europa. Distrugerea de la Notre Dame ar trebui să ne pună în faţa propriei vechimi şi a adevărurilor care ne-au născut. Nu mai putem şi nu mai ştim pentru că am dat tot ce am avut.

Focul de la Notre Dame a fost mult mai rezervat decît incendiul care a carbonizat etica şi cultura occidentală.

Comparaţia cu 11 septembrie 2001 e măruntă dar reţine ceva din simbolistica gravă a istoriei. Turla căzută în flăcări la Paris a fost pusă alături de turnurile doborîte la New York. E mult spus. Turla de la Notre Dame s-a frînt ca o jucărie, ca un os vechi într-un trup rahitic. În fond, am asistat la o dispariţie demult anunţată. În 1904, Marcel Proust, evreu şi niciodată un evlavios, publica în Le Figaro un eseu plin de reproş pentru lumea care neglija activ şi lăsa în mizerie Notre Dame. Cu 70 de ani înaintea lui, Victor Hugo, nici măcar un amic trecător al lui Isus, scria Cocoşatul de la Notre Dame şi striga în ajutorul Catedralei lăsate uitării. Ce au văzut ei atunci s-a adeverit azi. Macron şi colegii lui globali de superbie ipocrită au observat catedrala arzînd şi au făcut din ea un monument de utilitate politică şi personală: Cocoţatul de pe Notre Dame.

Traian Ungureanu, Adevarul

CITEȘTE ȘI...

Close
Close