Crăciun și înfrânare – Teodor Baconschi

Toată viața copilului născut la Bethleem a stat sub semnul înfrânării. Nu de la cele ale lumii, căci Iisus avea să bea vin la nunta din Cana Galileii, să surâdă, să se mânie, să dezbată texte sacre în Templu, să stea cu păcătoșii, cu străinii și să flămânzească.

Acelea și altele, neconsemnate, le-a făcut ca om. Înfrânarea Lui privea însă cealaltă natură: cea divină. Dumnezeul făcut om s-a abținut de la a porunci, a domina, a învinge prin forța Sa nelimitată. S-a smerit, a ascultat voia Tatălui, a suferit singurătatea, nedreptatea unui proces trucat, bârfele, calomniile, umilințele, tortura și crucea. Ca să ”încapă” în căzuta fire umană, pe care a avea s-o elibereze de sub tirania păcatului originar, Dumnezeu S-a golit de întreaga Lui slavă: e ceea ce teologii, după sf. Apostol Pavel, numesc ”kenoză”.

Ca să-și ducă la capăt misiunea mântuitoare, prin jerta expiatorie a inocentului, El se abține de la orice gest grandilocvent: până și miracolele înfăptuite sunt cumva divulgate accidental, împotriva voinței Sale, prin mirarea naivă a poporului sau entuziasmul misionar al uceniciilor.

Pe scurt: imitatio Christi, ”urmarea lui Hristos” înseamnă tăcere, modestie, retragere, suprimarea propriei voințe de putere. Firește că e dificil, numai că acesta e modelul Celui care a întemeiat nu doar religia noastră universală, ci și civilizația în care trăim.

Teodor Baconschi

CITEȘTE ȘI...

Close
Close