Theresa May și deruta crescîndă a Marii Britanii

Enough is enough“ / „Destul e destul“, a declarat prim-ministrul Marii Britanii, Theresa May, în urma atacului terorist de pe London Bridge. Clar este că aproape jumătate dintre cei care au votat pe 8 iunie, cu ocazia alegerilor generale din Anglia, au avut destul parte de May, a cărei majoritate conservatoare a fost nimicită prin vot, ducînd la o paralizare a Parlamentului (în absența unui partid majoritar). Fie că e vorba de „destui imigranți“ sau de „destulă austeritate“, există o seamă de lucruri de care alegătorii britanici s-au săturat.

Alegerile însă au lăsat în urmă o Anglie divizată și derutată. Referendumul Brexit de anul trecut, cu privire la rămînerea în UE, a arătat o diviziune Ieșire-Rămînere, cu grupul Brexit-erilor avînd un avans minim. În plus, alegerile generale de anul acesta au dus la o diviziune mai tradițională stînga-dreapta, cu un partid laburist resuscitat prin capitalizarea nemulțumirii față de tăierile de buget ale conservatorilor.

Pentru a vă face o idee despre harta politică la care s-a ajuns, imaginați-vă un pătrat împărțit de o linie orizontală și de una verticală, cu cele patru sferturi ocupate de adepții Rămînerii și ai „Tăierilor de buget“, de adepții Rămînerii și ai „Expansiunii economice“, de adepții Ieșirii și ai „Tăierilor de buget“, și de adepții Ieșirii și ai „Expansiunii economice“. Oricum ai combina cele patru sferturi ale pătratului, nu se pot obține jumătăți coerente, astfel încît e imposibil să aflăm ce anume și-au dorit alegătorii atunci cînd au votat. E însă posibil să aflăm ce anume nu au vrut alegătorii. E vorba, în mod cert, de două mari chestiuni. Prima este austeritatea, pe care chiar și conservatorii au anunțat că o vor abandona. Reducerea cheltuielilor publice pentru echilibrarea bugetului s-a bazat pe o teorie greșită și a eșuat în practică. Indicatorul cel mai grăitor a fost incapacitatea lui George Osborne, ministrul britanic de Finanțe între 2010 și 2016, de a atinge vreunul dintre obiectivele sale legate de buget. Deficitul urma să fie eliminat în 2015, apoi în 2017, apoi în 2020-2021. Acum, nici un guvern nu s-ar mai avînta să promită o dată fixă.

Obiectivele se bazau pe ideea că un program „plauzibil“ de reducere a deficitului ar propaga suficientă încredere în mediul de afaceri pentru a contracara efectele nocive ale reducerilor bugetare asupra activităților comerciale. Unii spun că obiectivele nu au fost niciodată cu adevărat plauzibile. Adevărul e că nici nu aveau cum să fie: deficitul nu poate scădea dacă economia nu crește, iar reducerile de buget, reale și anticipate, frînează creșterea. Consensul, astăzi, e că austeritatea a întîrziat redresarea cu aproape trei ani, reducînd cîștigurile reale și dăunînd vizibil unor servicii publice esențiale, ca administrația locală, sănătatea și educația. Să ne așteptăm așadar ca obsesia aberantă pentru echilibrarea bugetului să înceteze. De acum, deficitul va fi doar un parametru de ajustare a stării economiei.

A doua chestiune este imigrația nereglementată dinspre UE. Cererea Brexit-erilor de „control al granițelor“ viza afluxul necontrolat de imigranți economici din Europa de Est. Această doleanță va trebui onorată, într-un fel sau altul. Migrația în interiorul Europei era neglijabilă cînd UE era în principal vest-europeană. Ceea ce s a schimbat atunci cînd UE a început să integreze țările cu remunerație scăzută, ex-comuniste. Migrația care a urmat a suplinit golurile de pe piața muncii din țări-gazdă, precum Anglia și Germania, aducînd, în fond, cîștiguri imigranților. Dar imigrația nereglementată nu aduce astfel de beneficii. Studii ale lui George J. Borjas de la Universitatea Harvard și ale altora arată că imigrația scade salariile forței de muncă concurente din țara-gazdă. Cel mai celebru studiu al lui Borjas arată efectul de scădere netă a salariilor clasei muncitoare autohtone, provocat de „Marielitos“ – cubanezii care au imigrat în masă în Miami, în anii 1980.

Aceste temeri au stat la baza insistenței statelor suverane asupra dreptului de a controla imigrația. Nevoia de control este cu atît mai mare atunci cînd țările-gazdă au un surplus de forță de muncă, cum a fost cazul în marea parte a Europei de Vest, după criza din 2008. Susținerea Brexit reprezintă, de fapt, o cerere de reinstaurare a suveranității asupra gra-nițelor Marii Britanii. Nucleul acestei probleme este legitimitatea politică. Înainte de epoca modernă, piețele erau în mare parte locale și păzite cu strictețe de persoanele din afară, chiar și de cele din orașele învecinate. Piețele naționale au apărut abia odată cu nașterea statului modern. Iar circulația cu totul liberă a bunurilor, a capitalului și a forței de muncă între statele suverane a devenit posibilă abia atunci cînd s-au îndeplinit două condiții: închegarea identității naționale și întemeierea unor autorități naționale capabile să ofere protecție în situații potrivnice.

Uniunea Europeană nu îndeplinește nici una dintre aceste condiții. Locuitorii săi sînt în primul rînd cetățeni ai statelor-națiune. Iar contractul dintre cetățeni și statele de care depind economiile naționale nu se poate reproduce la nivel european, deoarece nu există un stat european cu care să se încheie un astfel de contract. Insistența UE în privința liberei circulații a forței de muncă, privită ca o condiție de apartenență a unei entități non-statale, este, în cel mai bun caz, prematură. Această condiție va trebui să fie restrînsă, nu numai ca parte a acordului Brexit al Angliei, ci la nivelul întregii UE.

Așadar, unde vor duce pînă la urmă rezultatele bezmetice ale alegerilor generale din Anglia? Probabil că May nu va supraviețui ca prim-ministru. Osborne a numit-o „dead woman walking“ / „condamnată la moarte“ (evident, fără să precizeze că propriile sale măsuri de austeritate vor fi contribuit la demiterea ei). Rezultatul cel mai palpabil este, în momentul de față, o fundătură politică: un guvern de coaliție conservator-laburist, cu (poate) un Boris Johnson ca prim-ministru și Jeremy Corbyn ca viceprim-ministru. Guvernul ar adopta un program de doi ani, cu două obiective: finalizarea unui acord Brexit „soft“ cu UE și un program amplu de investiții publice în locuințe, infrastructură și energie verde. Programul de investiții speră ca prin acest flux financiar să readucă toate corăbiile pe linia de plutire. Un avantaj suplimentar al prosperității economice ar fi o scădere a ostilității față de imigrație, ceea ce i-ar permite Angliei să negocieze o reglementare rezonabilă a afluxului de imigranți.

Și, cine știe: dacă negocierile vor forța UE să-și redefinească abordarea cu privire la libera circulație a forței de muncă, Brexit s-ar putea să devină mai puțin o problemă a ieșirii Angliei din Uniune, cît una a revizuirii condițiilor de apartenență la Uniunea Europeană.

Robert Skidelsky – membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick. Dilemaveche.ro

 

CITEȘTE ȘI...

Close
Close