Duhovnicii dintre betoane – documentar video & interviu cu Alex Dima

Alex Dima este unul dintre cei mai cunoscuți reporteri de televiziune de la noi. Este realizatorul câtorva dintre cele mai incisive anchete jurnalistice, dar și al unor reportaje menite să ne provoace să reflectăm la sufletele noastre.

Are aproape 43 de ani și un copil de 11 ani, pe Sara, care s-a născut o dată cu emisiunea „România, te iubesc!”. În adolescență, Alex plănuia să devină preot, a ajuns însă un reporter curios, care a pus gând rău hoților și corupților. Toate aceste lucruri le știai deja.

Ce nu știi încă despre Alex Dima afli în câteva minute de lectură, dintr-un dialog pe care l-am realizat recent.

La ce lucrezi? 

La ProTv. (râde)

Lucrez la o anchetă despre sufletele noastre, care se cheamă „Duhovnicii dintre betoane”. Mesajul materialului este că avem lângă noi, aici între betoane, niște preoți foarte faini pe care trebuie doar să vrem să îi găsim.

Unul dintre ei zice că atunci când îți alegi un duhovnic este ca atunci când te căsătorești, nu ieși pe stradă și iei prima femeie care îți iese în cale. Sau ca atunci când te duci la spital să te operezi pe inimă, cauți cel mai bun doctor.

Așa faci și cu duhovnicul. Îl cauți, îl găsești, vorbești cu el, stabiliți o legătură și ai un progres sufletesc.

În acest reportaj vorbim despre doi preoți, de aici, din București, care fac lucruri extraordinare: au bisericile pline de enoriași, la fel și curțile acestor lăcașuri. Unul este Visarion Alexa, din Militari, iar celălalt este Mihai Marian, de la biserica de lângă Politehnică.

Am văzut mulți oameni care fac lucruri extraordinare, dar aceștia doi m-au impresionat. Acești oameni se ocupă de oamenii orașului, adică de cei care nu mai au timp de ei, de sufletele lor și reușesc să îi convingă să mai ia o pauză.

Visarion Alexa, de pildă, are o chilie mică în care spovedește, unde timpul se suspendă: pe perete este un ceas care nu funcționează, iar el nu poartă ceas la mână. Așa că intri acolo și stai până când ești pregătit să te deschizi la vorbă. Și, în tot acel timp, ești cel mai important om din încăpere. Chiar spune preotul că ar fi bine dacă și medicul, și profesorul ar face la fel. Poate am fi mai bine.

Cum l-ai cunoscut pe Dumnezeu? 

E mult de vorbit pe subiectul ăsta. L-am cunoscut în copilărie când mă lua bunica la biserică, cu ea, la Denii și în noaptea de Înviere. Mă culca pe niște preșuri, cocoțat pe un dulap și adormeam acolo.

Sigur, mă trezeam la un moment dat în fum de tămâie și de lumânări, în cântări, vedeam sfinții pictați pe tavan și nu știam unde sunt. Dar pentru mine nu era deloc înspăimântător, deși ar părea așa. În ciuda faptului că exact acolo unde dormeam eu era o gură de balaur. (râde). Dar mie îmi plăcea. Cam așa a început povestea cu Dumnezeu.

Pionierul Alex Dima, la vârsta la care descoperea Mica Biblie cu poze.

Apoi bunica mi-a dat o mică Biblie cu poze din care citeam întruna. Anii au trecut, iar când a venit vremea să intru la liceu, eu am zis că mă duc la Seminarul teologic. Și abia acolo am început să înțeleg lucrurile, pentru că acolo începi să înveți dogmatică.

Nu am înțeles în primii doi ani despre ce era vorba, fiindcă era foarte greu totul, făceam greacă veche, latină. Complicat. Dar mi-a plăcut.

Ce te ținea acolo? 

Mama, cum ce mă ținea? Cred că mă omora dacă plecam de acolo. (râde) Cum să pleci? După ce m-am chinuit atât să intru? Când am dat eu examen la seminar era o concurență de 16 inși pe loc. Aș fi fost nebun să abandonez.

Am fost de curând un film, „Un pas în urma serafimilor”, care vorbește despre partea frivolă a Seminarului teologic. La fel ai fi putut face și tu! Săreai gardul și fugeai la bar!

Nu am văzut filmul ăsta, nu l-am mai prins în cinema.

Dar ți-aș zice că eu n-am făcut așa ceva. Eu am luat lucrurile în serios. Sari gardul și te duci la bar. Hm. Nu.

Te duci la greacă veche, mai degrabă! 

Da, te duci la greacă veche. Cursuri complicate pentru noi. Da. Apoi în facultate am făcut și ebraică, teribil de complicată.

Ți-au folosit vreodată?

Nu. Pentru că nu ajungi să vorbești limbile astea. Nu ai unde. Doar să întâlnești pe altcineva ca tine să vorbiți greacă veche. Dar așa ceva e noaptea minții!

Și la Seminar lucrurile stau ca în tot învățământul românesc: înveți foarte multe lucruri generale pentru ca la un moment dat să te prinzi cum stau lucrurile cu o chestie punctuală.

De ce nu ai devenit preot? 

Pentru că am considerat că este mai bine așa. Ca să fii preot trebuie să fii lumina lumii și sarea pământului.

Alex Dima, în altfel de misiune

I-am întâlnit pe acești oameni, din reportajul de duminică. Ei sunt preoți 24 de ore din 24. Iar pe mine, la acel moment, acum mulți ani, gândul acesta nu m-a lăsat să merg mai departe.

După Seminar am zis că mă fac preot. După facultatea de teologie nu am mai vrut. Deci în timpul facultății mi-am schimbat gândul. Cum? În timp.

Aveam un profesor la Buzău care ne spunea. „Trageți voi foarte tare să scăpați de aici!”. Trebuie să spun că acolo, la Buzău, chiar se făcea școală, am stat la internat, aveam un orar foarte clar și strict, de rugăciune, de studiu și așa mai departe. Deci, evident că ne doream să ajungem la București.

„O să vedeți voi cum e viața de București! O să ne regretați!”, ne spunea profesorul acesta. Și avea dreptate.

La București am ieșit din rigoarea în care trăiam la Buzău, din mirosul de tămâie de acolo. La București miroase a orice altceva, a shaorma și a aburi de la metrou.

Mi-a fost teamă să nu greșesc. Preoția e foc. Înțelegi? Cu ea nu te joci. Și nu este un job, este o misiune. Trebuie să ai o credință să muți munții din loc.

Poate că am dat dovadă de lașitate că nu m-am aruncat să iau focul ăsta în brațe, dar nu regret. Pentru că, până la urmă Dumnezeu așază lucrurile, iar pe mine m-a așezat aici. Și mă simt bine așa.

Am renunțat la preoție și m-am dus un an în învățământ. De curând m-am revăzut cu colegii de atunci. Nu ne văzusem de 19 ani. Am predat religie, un an de zile, la o școală de aici, din București.

Alex Dima, împreună cu fiica lui, Sara

Ce te-au învățat pe tine elevii? 

Să mă bucur de viață. Veneau cu atâta energie și mă atrăgeau în tot felul de discuții, încât îmi încărcau bateriile. Eram și eu un puștan printre ei, aveam 20 de ani. Mie mi-a plăcut foarte tare, și lor la fel, ce făceam la orele de religie.

A trebuit să plec din învățământ însă pentru că primeam 70 de dolari pe lună. Și am zis stop! Mă ocup de altceva. Ce? Ia ziarul de la A la Z și caută job-uri. Am căutat, am făcut diverse lucruri și am ajuns într-o zi la un anunț de lansare a unei noi televiziuni: Realitatea Tv.

Cine te-a învățat meserie?

Meseria asta o furi: de la colegii de pe teren, de la colegii cu experiență, de la alte televiziuni de afară, căci de aici nu prea mai ai de unde să furi decât foarte rar. Te uiți ce fac alții și faci și tu.

În plus, aici am avut și niște mentori care nu ne-au lăsat să ne ducem aiurea și ne-au dat niște direcții. Și azi așa, mâine așa până când ne-am pus pe o linie și am ajuns ce suntem azi.

Bun. Filmări, anchete, deplasări, conflict, nebunie. Unde mai e Dumnezeu în povestea asta? 

Peste tot. E și acolo în pădure unde mergem după hoți și ne tremură țurloaiele și mie, și operatorului, dar tot avem puterea să alergăm după ei, și când mă duc la doamna Dăncilă, peste tot este. Numai că ne luăm noi cu prostii și nu mai avem timp să-l vedem.

Ideal ar fi, iar eu încerc din când în când asta, să îți acorzi niște timp ție. Să-ți dai voie să zici piua! Stai un pic cu tine și îți faci niște socoteli.

Ca-n codru – România, te iubesc!

Când ajungi la malul mării sau în Deltă și te uiți la tot ce e în jur nu ai cum să nu te gândești ce bine le-a nimerit Dumnezeu. Mă uitam dimineață pe geam la cum au înflorit copacii și cât e de bine.

Când moare omul de lângă tine este foarte greu să te mai uiți la primăvară și la floricele, fiindcă nu mai ai nici energie și nici suflet. 

Ai trecut prin asta?

Tu ai trecut?

Da.

Și cum a fost? 

Nu mai ai timp de nimic. Nu mai poți să faci nimic. O bucată de vreme după care te ridici. Pentru că nu ești singur. În povestea asta eu nu am fost singur.

Noi suntem ca niște samurai, trebuie să stăm în picioare. Și, ca eu să stau în picioare, ceilalți de lângă mine au venit și m-au susținut.

Oamenii aceștia sunt aici, lângă mine: prieteni, frați, colegi. Ei sunt ai mei și asta contează foarte tare. Să te ia ei și să te bage cu nasul în floare: „uite ce floare frumoasă!”, zic ei. Și tu răspunzi: „Nu văd nimic, lasă-mă în pace!”, iar ei insistă: „ba da, uită-te la ea!” Până când ajungi și o vezi și tu.

Așa s-a întâmplat. „Hai în mașină, hai pe munte până când îți trece!”. Bine, probabil că nu îți trece niciodată, dar ieși din stare.

Și mai e ceva: după ce te liniștești, îți dai seama că a fost și Dumnezeu pe acolo.

Ce îi trebuie lui Dumnezeu atâta suferință? 

Sigur că m-am întrebat și eu asta. De multe ori.

Să-ți explic: cred că toți avem în oarecare măsură un rost. Asta nu înseamnă predestinare, ci că ne croim cumva pe un drum și cumva trebuie să ducem acel rost până la capăt.

Poate că pentru omul care a plecat este mai bine să plece. Poate este cel mai bun moment pentru existența lui efemeră pe acest Pământ.

Și pentru cel care rămâne?

Nu știu să-ți dau un răspuns. Dacă îl găseam eram foarte tare.

Dar, în schimb, dă un răspuns unul dintre părinții cu care am discutat duminică: de ce mor copiii? Unde este Dumnezeu când se întâmplă asta? Și el explică de ce.

Atunci înțelegi sensul crucii. De-aia ți-a lăsat Dumnezeu cruce aici, să poți merge mai departe. Și, pentru că ești creștin, crezi în viața de apoi, iar asta devine singura consolare. Fiindcă, altfel e cam tristă situația: unde este mărețul Burebista? Este oale și ulcele.

Noi credem că mai există ceva dincolo, iar asta face pierderea puțin mai ușoară.

Cum i-ai povestit copilului tău?

Am avut multe discuții, în multe momente. Dar iarăși este și Dumnezeu pe acolo.

Copilul meu a fost energia mea. Și este și acum. Și mi-a făcut mie trecerile astea mai line.

Dar nu aș vrea să ne băgăm în asta. Nu am găsit eu răspunsurile pentru mine, să ți le pot da și ție. Pentru că nu există răspunsuri.

Este despre ce găsește fiecare pentru el să îl facă să meargă mai departe, pârghii, te agăți de orice să poți merge mai departe. Dacă nu le găsești, intri în depresie, te dai cu capul de pereți și cazi. Iar dacă nu vrei așa, ești obligat să găsești mijlocul prin care să mergi mai departe.

Alex și femeile din viața lui: bunica și Sara

Ce te-a învățat Sara, fetița ta? 

Multe lucruri. Acum mă învăță să mă descurc pe telefon cu diverse aplicații.

În esență, cu ea am învățat să mă joc, am reînvățat să mă joc. Și să râd, să mă tăvălesc prin iarbă, să mă cațăr în copaci. Re-înveți lucrurile astea. Și sunt ciclice: le știi când ești copil, le înveți când ești părinte și le re-înveți când ești bunic. Dacă ai mai mulți copii și nepoți o ții într-o joacă. (râde)

Copilul te învață să trăiești în prezent: acum. Nu mâine, nu săptămâna viitoare. Acum. Cam așa e și cu Dumnezeu.

Asta este drama părintelui modern: că nu mai are timp să se joace cu copilul. Or eu, am avut norocul cu emisiunea să am timpul acesta.

Copilul și emisiunea au crescut împreună: Sara s-a născut în noiembrie 2008, emisiunea a început în octombrie 2008. Fiică-mea și emisiunea au 11 ani acum.

Iar acest job mi-a permis să pot pleca în acest moment, dacă este nevoie să ies cu Sara în parc. Și am făcut asta. Iar această libertate m-a ajutat foarte mult pentru că am avut timp cu copilul.

Nu a fost ușor pentru că aveam multe deplasări, nu este ușor nici acum. Dar am găsit soluții: intrăm pe facetime, ne giugiulim, ne certăm.

Te ceartă? 

Deocamdată nu, mai rar. (râde). Eu o mai cert. Ieri m-a sunat să îmi spună că se plictisește în vacanță. E la bunica ei, departe de prietene, deci e cu plictiseală.

Când ți-ai dat voie să te îndrăgostești din nou? 

Nu am avut interzis. Dragostea vine firesc. Nu este o regulă, lucrurile nu stau ca-n cărți.

Treaba asta e o loterie. S-a întâmplat să fi fost ales eu. Puteam câștiga loteria vizelor să plec în SUA. Dar am câștigat-o pe-asta și am fost forțat să învăț să gestionez lucrurile. Și am reușit.

Tot ce contează este să ai niște oameni lângă tine care te ajută, vizibil sau nu. Să ai lângă tine oameni, prieteni, frați. Eu am aici niște frați: sora Herlo, fratele Leonte și alți câțiva pe lângă ei.

Și ca să ne întoarcem la întrebarea cu îndrăgostitul, îți spun că nu este o regulă. Dacă vine, vine. Și dacă vine, să fie primit! (râde).

Sursa: ProTv & Life.ro

CITEȘTE ȘI...

Close
Close