Examenul unei Mame (Pr. Constantin Necula)

Dacă ar ști că scriu rândurile acestea m-ar certa. Zâmbind. Cum reușea mereu să-i pună la zâmbet pe toți. Știu că poate părea un pic exagerat. Parcă m-am săturat să tot aud despre examenul copiilor doar în cifre, ricoșeuri jignitoare, procente. Examenul este despre viață. Și moarte.

O mamă. Mi-a spus, în urmă cu două luni, apoi două săptămâni și ceva, atunci când starea sănătății sale era tot mai gravă, că nu-și dorește decât să prindă ziua în care fetița ei trece de examene și află rezultatele. Să nu o întristeze și să-i abată gândul de la școală, de la efortul orientat spre învățat. A strâns din dinți. S-a ascuns în purtarea de grijă a medicilor, asistentelor și soțului său. A continuat să o susțină cu toată inima ei. În rugăciunile ei. Simple ca un oftat fără sfârșit. A înțeles de la început că nu există optimism să vindece moartea. Ci doar să vindece durerea celor doi copii ai săi. Să le facă mai ușoară despărțirea. Dacă există despărțire ușoară. M-a pus să mă rog pentru copiii ei și ai celor internați cu ea. Indiferent de vârstă. Nu a acceptat că este învinsă nici o clipă și mereu a reluat gândul acesta: să treacă fata examenul.

Azi a trecut. Cu notă maximă la limba română. A trecut și s-a bucurat. Două ore. Apoi, tăcută și ruptă de mult din timpul nostru, mama din povestea mea adevărată s-a stins. Sper din toată inima că cei plecați au acces la vocile noastre din inimi și din rostiri. Cum sper că, dincolo de valul de morfină care liniștește durerea, vocea bucuriei s-a auzit.

Nu scriu pentru ele. Mamă și fiică. Nici pentru soțul femeii și băiatul ei. Scriu pentru voi. Mame și tați, băieți și fetițe. Chiar dacă cei din urmă vă vreți mereu mai mari și mereu eliberați de noi. Scriu pentru profesorii voștri și pentru toate rotițele unui sistem de examinare. Examenul este despre noi. Despre oameni. Nu despre procente și note. Nu despre targeturi și clasificări naționale. Nu. Școala nu este despre examenele în grilă sau nu. Școala este despre noi, oamenii. Despre suferințe și ratări, despre bucurii și minuni. Este despre viețile noastre care respiră prin cei pe care-i iubim. Despre puterea de a învinge cifre și acomoda litere în pagină, despre iubirea care nu se lasă coruptă de nimic.

Nu. Examenele nu sunt despre România aflată la judecata politicului ori despre judecăți de studio Tv. Examenele sunt despre mame care refuză să moară ca să nu-și tulbure copiii. Despre tați care stau în așteptarea împlinirii copiilor lor. Despre singurătățile copiilor convertite în doar câteva ore de dialog cu sistemul. Un sistem surd? Poate. Dar în care o mamă, plecând spre Cer, a avut curaj să spere că-i va răsplăti fetiței ei curajul de a învinge în nota ei moartea.

Scriu când încă nodul de emoție nu a trecut din inimă. Scriu pentru că simt nevoia să vă aduc aminte că indiferent de notele primite, copiii noștri rămân ai noștri. Au nevoie de prietenia noastră, de înghețată de vanilie și vacanță. Iar când plecăm, ei știu că examenul este încheiat. Că în zarea aceea rămâne numai iubirea din care ne-am hrănit infinita sete din noi.

Examenele sunt despre omenia noastră. Despre cât a mai rămas din noi emoție. Nerobotizare. Bâlbâială adolescentină. Fără de care nu există rostire responsabilă la maturitate. O mamă a așteptat rezultatele fiicei sale în examen. Apoi a plecat spre ziua cea neînserată a Împărăției. Nu e singura. Nici cea dintâi și, din nefericire, nici cea din urmă. Dar plecarea ei mi-a adus aminte că nu școala și nici meditațiile nu fac frumusețea examenelor. Ci viața. Simplă și vie. Cu răbdările și nerăbdările ei. Cu mamele așteptând să le crească copiii.

P.S Nu pot încheia înainte de a-i mulțumi corectorului sau corectoarei lucrării fetiței acesteia la limba română. A notat munca ei cu zece. Un soi de încredere că mama a zâmbit.

Pr. Constantin Necula, Tribuna

CITEȘTE ȘI...

Close
Close