Greu concepem iubirea desprinsă de un motiv (iubesc fiindcă…) sau de un scop (iubesc ca să…). Cum să cunoaștem însă „dulceața“ acestui liant universal, atât timp cât ne socotim vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat misterul și deci dimensiunea interioară?

Cu trecerea timpului, mă neliniștește gân­dul că prea multe ipostaze declarate ale iu­birii sunt, de fapt, niște cutii cu fundă ro­șie, goale pe dinăuntru. Din care lipsește tocmai darul. Ce mă face să pun sub sem­nul întrebării felul cum iubesc (iubim) azi? Pur și simplu, teama că aș putea per­sista în eroare, în risipire, în ceață. Astfel, ne­voia de a pune sub lupă delicata ches­tiune s-a accentuat, cu atât mai mult cu cât e foarte probabil să nu rămân singură în acest exercițiu de luciditate.

Suntem foarte numeroși într-o lume a ecranelor de tot felul – între noi și în noi. Cuvântul iubire e pe toate buzele și tocmai de aceea e bine să fim cu luare aminte. Chiar des­pi­când firul în patru, pentru a nu pierde în­țe­lesul acestui concept volatil, care de­fi­neș­te însăși evoluția conștiinței noastre exis­ten­țiale. Antropologii și filosofii știu mai bine cum iubeau cei din vechime. Cât și cum con­știentizau sau exprimau acest pa­tri­mo­niu înnăscut al firii lor. Cu si­gu­ranță altfel de­cât noi, cei din era post–ade­vărului.

O tristă remarcă este că mai tot ce depășește iubirea în cuplu, în familie, în intimitate, adică ceea ce nu este iubire „cu re­tur“, devine dintr-o dată mult prea vag. Dincolo de avatarurile erosului și ale reciprocității perfecte, iubirea tinde să se reducă la o idee, fără a mai fi cu ade­vărat nutrită. Ci doar gândită, plănuită. În afara coconului amoros (generic numit așa) devenim tot mai leneși în trăirea celei mai misterioase coordonate umane, deși, paradoxal, o invocăm, o teoretizăm ori de câ­te ori se ivește ocazia. Prea multă ideo­lo­gie vs. tot mai puțină practică spirituală in­dividuală – iată combinația care mar­chea­ză procesul de abstractizare a relației cu omul de lângă noi, cu natura și cu Dum­nezeu.

Nici atunci când constatăm acest neajuns sau resimțim acea secătuire profundă care îl însoțește, nu străpungem plafonul inerției sufletești. Vorbim de iubire mereu, dar formal. Iubirea de țară și neam a devenit un clișeu, fiind abuzată retoric. Iubirea concretă pentru cineva – ne­voiaș, bolnav sau încarcerat, pentru slă­bănogul din lumea a treia sau pentru alte ființe – se confundă frecvent cu un soi de compasiune distantă a celui care își în­gri­jește de fapt propria imagine sau datorie morală. Greu concepem iubirea desprinsă de un motiv (iubesc fiindcă…) sau de un scop (iubesc ca să…). Cum să cunoaștem în­să „dulceața“ acestui liant universal, atât timp cât ne socotim vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat mis­terul și deci dimensiunea interioară?

Interogația aceasta nu duce neapărat într-o fundătură. Precum în cazul al­tor dileme, creștinul deține un set de repere care îi permit să înțeleagă iu­birea infinită ca „imagine a re­nun­țării creatoare a lui Dumnezeu“ – cum spune Simone Weil. Pentru a gusta măcar câ­te o fărâmă dintr-o asemenea calitate a tră­irii e însă necesară condiția elementară a ieșirii din (orice) rol și a (re)cunoașterii de sine. Înlocuind oglinda cu icoana, pu­tem scăpa din încurcăturile infernale ale ego-ului și pregusta disponibilitatea către tot ce ne înconjoară, fără bariere arti­fi­ciale, fără reflexii deformante, saturate de mândrie.

Dar așa cum frumos vede alt creș­tin al Europei moderne, C.S. Lewis: „Nu­mai Dumnezeu poate coborî găleata în adâncurile fântânii noastre“. Iar întru aceasta, vehicolul neobosit rămâne ru­gă­ciunea – terenul etern al comuniunii, din care provin și aceste ecouri ale Sfântului Simeon Noul Teolog: „Știi mulțimea ră­u­tăților mele, știi și bubele mele și rănile me­le le vezi, dar și credința mi-o știi, vo­ința mi-o vezi, și suspinurile mi le auzi. Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne Dum­nezeul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte. Cele încă ne­sărvârșite de mine le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta se află scrise și ce­le încă nefăcute de mine“. Exigența fi­rească a lui Dumnezeu merge pe acest drum până foarte departe, acolo unde des­cătușarea din povara sinelui, până la ade­vărul ultim, face posibilă (fie și ca țintă vir­tuală)… iubirea de vrăjmași. „Căci da­că iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Oare nu fac și vameșii același lucru? Și dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Oare nu fac și păgânii același lucru? Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este.“ (Mt. 5, 43-48)

Cât de logic devine îndemnul de a ne au­to­depăși inerțiile, de a interioriza raportul cu aproapele, de a scoate din formalism iu­birea, pentru a adăuga frumusețe lumii! Se va spune: bine, dar cum să iubești ră­ul? Nuanța care ne ridică deasupra unei asemenea nedumeriri este că Mântuitorul nu ne îndeamnă să prețuim răutatea sau pă­catul, ci să iubim ceea ce este per­fec­tibil în orice om. Ocrotindu-i această șan­să. Așa cum El însuși a dovedit-o, cât se poate de concret, de atâtea ori. Sensul uni­voc-dăruit al iubirii creștine atinge altă aleasă ipostază în ceea ce duhovnicia or­to­doxă numește tăierea voii proprii – întot­dea­una ca deschidere către ceva superior (sieși), nicidecum ca autoflagelare, așa cum poate unii consideră. Deseori mi se în­tâm­plă, când „scanez“ o persoană sau o si­tua­ție cu dispreț, neplăcere sau excesiv spirit critic (chiar dacă rațional am eva­luat co­rect), să mă cuprindă gustul sălciu al fi­ni­tudinii și să realizez că am ciuntit în­că o oca­zie de a străpunge ecranul con­ven­țiilor de fațadă. Al ipocriziei. Al egolatriei.

Divorțul între lumea dezvoltată și mister cons­tituie una dintre traumele insidioase ale timpului nostru, iar o consecință di­rec­tă este reificarea iubirii. Ruperea de ine­fa­bil. Transformarea ei în simplu instrument de acțiune sau plăcere. Se schimbă, cu vre­mu­rile, iubirea? Sâmburele ei divin, în­cas­trat în fiecare ființă – în nici un caz. În schimb, se pot modifica percepția, ma­ni­fes­tarea, accesul la acest sâmbure. C.S. Le­wis mai scrie, în Treburi cerești, că „si­ne­le meu aparent – acest clovn sau erou sau figurant – este, pe sub machiaj, o per­soană reală cu viață dincolo de scenă (…) Încercarea mea nu este de a evada din spațiu și timp, din starea de subiect confruntat cu obiectele, ci de a re­deș­tepta conștiința acelei stări. Iar asta de­vine, în orice moment, o posibilă teo­fa­nie. Rugul aprins e aici“ (p. 165.).

Găsirea de sine însuși e oricând o miză dură. Poate mai mult ca niciodată aceasta se verifică la omul nou occidental care, prin zelul de stăpân al universului, s-a făcut rob sieși, fără a vrea să o re­cu­noas­că. Și cu atât mai puțin să se cu­noas­că, fiindcă fuge speriat de propriile adân­cimi. Pentru a sparge abstracțiunea în ca­re am închis-o, iubirea cere: spațiu vital lăun­tric, autenticitate, bunătate. Toate, în co­nexiune cu rădăcina cerească de ne­smuls. Dacă nu va mai fi căutată și dorită în veritabila sa lumină, ne vom împotmoli într-un confuz „jeu de rôles“, mimetic. Ui­tarea, ca anti-iubire, va triumfa asupra unor cugete rigide. Exilându-i pe Sfinți în ne­credință, vom fi mult mai singuri. Iar copiii de mâine vor înseta amarnic, fără a ști măcar de ce…

Marina Dumitrescu, Revista22online.ro