Cea mai recentă carte a d-lui Gabriel Lii­ceanu – una de eseistică politică – era un vo­lum ușor anticipabil. Am făcut-o eu în­sumi, chiar în paginile revistei 22, în ur­mă cu un an și jumătate, la finalul unei cronici la o altă carte cu profil foarte ase­mănător, Fie-vă milă de noi!: „De alt­fel, după tex­tele adunate în Fie-vă milă de noi! (…) Gabriel Liiceanu a mai pu­bl­i­cat în ultimul an și altele, din aceeași serie a publicisticii anga­jate și, uneori, exas­pe­ra­te. Le-am ci­tit, ad­mirat, adnotat și nu­mă­rat; adunate, sunt, din nou, aproape de o carte“. Între timp, după încă un an și jumătate, așadar, numărul textelor de publicistică angajată publicate acolo de d-l Liiceanu a crescut și ceea ce an­ti­ci­pam s-a întâmplat în cele din urmă. Avem, așadar, o nouă carte – România. O iu­bire din ca­re se poate muri -, iar marea majoritate a textelor care sunt adunate în ea (de fapt, există o singură excepție – eseul de des­chidere al cărții) au apărut mai întâi pe site-ul Contributors.

Textul pe care d-l Liiceanu îl pla­sează la începutul acestei cărți este, în multe privințe, unul me­morabil. E, la prima mână, un do­cument menit să existe, o spu­ne autorul, „în loc de prefață“ și e in­ti­tulat Cele trei meserii ale omului. Dintre toate textele din carte este, de altfel, și cel mai amplu – în mod semnificativ mai ma­re decât restul. Nu numai și nu în primul rând mărimea lui este importantă, desi­gur, ci mai ales faptul că el funcționează, per­fect, ca un cadru – generos și elegant – pentru orizontul tematic în care ne poartă această carte. Ba chiar mult mai mult de­cât atât: Cele trei meserii ale omului poa­te sta, lejer, ca un excelent îndrumar și ins­trument pentru a lua în posesie ad­mi­ra­bila publicistică și eseistică politice ale lui Gabriel Liiceanu, în integralitatea ei.

Trei meserii, spune d-l Liiceanu, poa­te avea și e bine să aibă un om care tră­ieș­te într-o societate ce se vrea și pe care acest om o vrea democratică. Trei, adică aces­tea: meseria ca profesiune, meseria de ce­tățean și meseria de om în lume. A tinde, în democrație – căci numai acolo es­te po­sibil așa ceva -, către acest cumul la pur­tător cu granițe mișcătoare este ga­ran­ția că lucrurile au o semnificativă șansă în mi­nus să nu derapeze. Pe de altă parte, a nu încerca să practici fie și una dintre aces­te meserii dă un supliment de opor­tu­ni­tate pentru ca lucrurile să nu meargă în­tr-o direcție bună, decentă, dezirabilă.

O iubire din care se poate muri - Gabriel Liiceanu

Voi accentua, în două-trei fraze, de altfel și cartea d-lui Gabriel Liiceanu o face în mod evident și asumat, „meseria de ce­tă­țean“.Aceasta este posibil să fie practicată „și ea devine o obligație morală – doar înacele țări în care statutul de cetățean e garantat. Însă nu înseamnă, am văzut, că acolo ea e ușor de profesat. Celula so­cia­lă are o tendință naturală de repliere că­tre sine. Delăsarea (lenea civică), le­ha­mitea, dezabuzarea, oboseala, som­no­len­ța, confortul personal, toate aceste pă­ca­te civice ne sunt oricând la îndemână și ele sunt oricum mai lesne de ales decât indignarea în fața derapajelor puterii, decât veghea continuă la felul în care e ea exersată, decât revendicarea la tot pa­sul a dreptului de a fi corect repre­zen­tat“, spune eseistul politic în debutul con­siderațiilor cu privire la ce înseamnă aceas­tă nu foarte confortabilă „meserie de cetățean“. Și întărește, à propos de condiția inconfortabilă în care îl plasează pe un om onest dorința de a fi, activ, un cetățean: „e adevărat, meseria de cet­ă­țean presupune nu de puține ori o treabă de vidanjor. Iar cel care refuză s-o facă «pentru că nu e de demnitatea lui» este un prost cetățean. Ca să faci «ce­tă­țe­neș­te» curat în jurul tău, trebuie să te îm­paci cu gândul că vei pune piciorul în mo­cirlă“. Aceste trei meserii, pe de altă parte, mai ales dacă sunt practicate așa cum se cuvine, fac obligatoriu un duo cu câte un tip de conștiință: cea profesională, aceea civică și cea morală.

Cele trei meserii ale omului este încă un text antologic pe care ni-l face cadou Gabriel Liiceanu: și anume, nu doar spre lectură, nu doar întru limpezirea unor (poate) intuiții cu privire la condiția de cetățean, ci și pentru o dezirabilă aplicare personală, practică. À propos de această di­mensiune – practică -, tot ceea ce curge mai departe după lungul cuvânt in­tro­duc­tiv în România. O iubire din care se poa­te muri este o exemplară ilustrare a acestei „meserii de cetățean“, un ghid de foarte bune practici.

Altfel spus, între paginile 47 și 251 (final de volum, adică), avem pilde despre cum se „vidanjează“, despre cum „se intră în mocirlă“ – din iubire pentru o țară, Ro­mânia. Structura cărții este ea însăși re­marcabilă – volumul începe cu textul mai înainte invocat și, scurtissim, rezumat; con­tinuă cu trei ample pachete tematice (avertisment: nu confortabile în privința conținutului pe care îl poartă acestea, pen­tru că, fără excepție, ele vorbesc despre tot felul de boli grave ale societății); și se încheie cu un text care închide, lucid, viguros, tonic (în ciuda temei survolate), cercul memorabil început cu Cele trei meserii ale omului.

Grosul cărții – compus din eseuri relativ scute, de 8-12 pagini – este o radiografie de mare acu­ratețe a unor patologii com­plexe și temeinic instalate în „corpul“ social al României. Corp social al Ro­mâniei – formula este una desigur in­clu­sivistă: pentru că e vorba, deopotrivă, în ceea ce atinge în carte d-l Liiceanu, des­pre câmpul politic, despre spațiul me­dia­tic, despre toxinele lumii academice, des­pre foste personalități, acum personaje de­căzute. Toate acestea, atinse de păcate, de boli de funcționare; pe zone ample, toate atinse de, cu formula autorului, „mo­cir­lă“. Toate, pe de altă parte, reclamând obli­gația – inclusiv civică, inclusiv morală – de a vorbi despre ele. Punctual: avem, mai întâi, o serie de texte despre România furată. À propos de această sintagmă, ea activează în memoria mea o alta – care dă ti­tlul unei cărți ceva mai vechi publicată tot de Editura Humanitas, Furtul unei na­țiuni, de Tom Gallagher. România furată, treimea din cartea cea mai recentă a d-lui Liiceanu, aduce la zi această imensă con­tabilitate nefastă a furturilor de care are parte țara noastră. Tot aici, în această trei­me invocată, e însă și un text – care poa­te fi citit și ca un contrapunct – despre o ani­versare, aceea a editurii pe care Ga­briel Lii­ceanu o conduce. Este un text des­pre Cum pătrunde spiritul în lume?, al că­rui final se cuvine a fi menționat inclusiv pen­tru a ilustra cum meseria în sensul pro­fe­siei și meseria de cetățean (și de exemplar pedagog al democrației liberale – așa cum este d-l Liiceanu) coexistă armonios și be­nefic pentru o națiune: „Și ce-mi do­resc acum, la această aniversare de un sfert de veac? Ca spiritul care-a intrat în lu­me pe poarta Humanitas să se ră­su­ceas­c­ă până când veacul va fi întreg – ba chiar și dincolo de el -, făcându-ne să cre­dem că am scăpat de blestemul ada­mismului românesc și că ne-am lepădat de legenda fondatoare a meșterului Ma­nole, potrivit căreia, într-o noapte a is­toriei, dărâmam ceea ce înaintașii noștri au făcut cu trudă și pasiune vreme de zeci de ani“. Avem, apoi, un pachet con­sis­­tent de texte despre Deriva instituțiilor – fie ele academice, politice, culturale, reli­gi­oase sau morale. Și încă unul – intitulat Marea Sfidare, în fapt, un focus care vine din mai multe unghiuri pe ceea ce se întâmplă în politica autohtonă a ultimelor luni, începând cu ceea ce a provocat cas­cada de proteste de la începutul acestui an, fără precedent în ultimul sfert de se­col pentru România.

După aceste trei secțiuni, dar în le­gă­tură foarte strânsă cu toate acestea, „în chip de epilog“, în­că un text despre ceva pa­to­logic – și anume, despre un „pă­cat ca­pital care îngroapă o demo­cra­ție“. De fapt: despre lehamite.

Textul, foarte bine dozat, are o sondă adâncă în Alexis de Tocqueville. E un citat mai mare și, totodată, favorit pentru d-l Lii­ceanu (apare, de altfel, de mai multe ori în aceasta carte) – în care e vorba, spre fi­nal, despre uluirea care ne poate cu­prinde atunci când „vedem în ce număr mic de mâini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor mare“.Textul despre le­ha­mite din finalul cărții d-lui Liicea­nu e despre unde se poate ajunge și din nea­ten­ție și din indiferență. Neatenție şi in­di­fe­rență ci­vice, etice, politice. Mai întâi apa­re, spune Gabriel Liiceanu, „lenea po­li­ti­că“ – tru­fa­șă, întemeiată pe „como­di­ta­tea cetă­țea­nu­lui preocupat numai și numai de tre­bu­rile lui, lipsa de civism“. Din ea, pe un ni­vel superior al toxicității, crește „le­ha­mi­tea socială“. Definiția aces­teia es­te an­to­logică: „lehamitea este ex­presia de­presiei sociale, este starea care te cu­prin­de la ca­pătul unui eșec istoric repetat“.

România. O iubire din care se poate mu­ri este o carte tăioasă, în judecata morală pe care o propune – și pe care d-l Liicea­nu are totală îndreptățire să o facă. Dar e și mult mai mult decât atât: prin ra­fi­namentul, forța și sensul argumentelor ca­re sunt puse pe masă, ea e, desigur, și o car­te de recuperare a unei țări atât de furate. Recuperare prin, deopotrivă, (spor de) luciditate și (o imensă și rezistentă în timp) iubire.

Cristian Patrasconiu, Revista22online.ro