Populismul anticorupţie. Reforma justiției

Încep acest text cu o dilemă, importantă în contextul actual din România, dilemă pe care intuiesc că o au mulţi dintre juriştii sau practicienii care au urmărit sau s-au implicat în vreun fel în reforma sistemului judiciar, mai precis în lupta anticorupţie şi implementarea unui set de legi care să asigure domnia legii, adică egalitatea tuturor în faţa legii, transparenţă şi responsabilitatea guvernanţilor. Contextul este acela al unui re-asalt al unui grup organizat şi al unor reţele obscure – bine documentate şi expuse de jurnalişti – care, fără reţineri sau aprehensiuni de vreun fel, încearcă reconstituirea unui monopol pe resurse şi decizii vitale pentru România, iar guvernele-marionetă pe care le tot vedem de câteva luni încoace reflectă această luptă dintre un grup şi altul, diferite facţiuni şi, inevitabil, mult temutele şi conspirativele servicii secrete, despre care toţi vorbesc că ar fi în tot şi în toate.

Mai mult decât atât, retorica anticorupţie, prevalentă la experţii în domeniu şi la cei care se ocupă efectiv de combaterea corupţiei, a fost preluată nonşalant de oamenii mafiei, toţi victime ale „sistemului”. Toată lumea vorbeşte despre „sistem”, dar nimeni nu ştie exact fiecare la ce sistem se referă, pentru că în România sunt concomitent mai multe sisteme alternative, paralele, expuse, ascunse, vizibile, invizibile, bune sau rele.

Dincolo de cele de mai sus, este absolut tragic ca România să fie model în combaterea corupţiei pentru alte ţări şi, în acelaşi timp, să asistăm la luptele interne şi scandalurile care macină astăzi DNA. Fără nicio îndoială România a evoluat de la jafurile rămase nepedepsite ale anilor 90 la condamnările mari din anii recenţi. Unde nu a evoluat deloc, şi despre acest lucru doresc să semnalez, este la transparenţă, autenticitate şi fair play. Nu s-a putut discuta –şi încă nu se poate, cu excepţia câtorva jurnalişti mai curajoşi sau mai puţin ortodocşi – despre deficienţele unor dosare de corupţie, despre instrumentarea acestora în spaţiul public (defilări în mass media cu politicieni high profile în cătuşe, ceea ce încalcă demnitatea persoanei şi drepturile omului, cât timp acea persoană nu a fost condamnată definitiv de instanţă). Acest fenomen, pe care eu îl numesc populism anticorupţie, este promovat de oameni de bună credinţă, jurnalişti sau lideri de opinie care, în scopul unei lupte sfinte cu forţele răului, refuză să vadă răul sau minusurile în propria tabăra, ceea ce facilitează drumul cel mai scurt către iad, cum bine ştim din moşi strămoşi. Reflectă situaţia în care a ajuns astăzi DNA, cu lupte intestine care profită celor care au detestat dintotdeauna anticorupţia. Întreb: nu e păcat pentru tot efortul anilor din urmă?! Nu e trist să compromiţi succesul unei instituţii din pricina unor orgolii nefireşti şi a unei grandomanii care a dus la confundarea unei instituţii cu o persoană?! Nu este nefiresc să vorbim la nesfârşit despre competiţia dintre tabăra Morar şi tabăra Kovesi?! Ar trebui să ne pese de astfel de nuanţe?! Nu sunt Kovesi şi Morar nişte profesionişti puşi acolo în slujba binelui public, adică în slujba noastră, adică nişte funcţionari care trebuie să-şi facă treaba cât mai eficient, fără groopies şi fără exerciţii nesfârşite de imagine în mass media?! De ce preferinţa pentru unul dintre ei îl discreditează implicit pe celălalt şi invers?! De ce să existe o astfel de preferinţă, dacp a existat o agendă reformistă asumată de fiecare?! Vorbim despre succesul unei instituţii, prin managementul unor oameni, sau vorbim doar despre oameni?! Întrebări de pus sau măcar de ponderat asupra lor.

Ceea ce contează la sfârşitul zilei este domnia legii, faimosul şi dificilul rule of law; iar când vorbim despre domnia legii şi avem dublu standard, doar pentru ceilalţi, în timp ce noi, de partea bună a baricadei, angajăm sau ne folosim de metode neortodoxe sau scurtături pe lângă lege, activăm un bumerang care inevitabil ne va lovi direct în moalele capului. Este ceea ce s-a întâmplat cu decizia istorică a CCR privind interceptările şi colaborarea dincolo de lege – prin protocoale secrete – dintre DNA, DIICOT şi SRI. Decizia CCR a fost absolut justificată şi era de anticipat. Este ilegal şi inadmisibil, într-un stat de drept, ca generali din serviciile de informaţii să considere justiţia „câmp tactic”. Este revoltător să ai zeci de mii de mandate de interceptare şi să ai scurgeri de interceptări în presa „afiliată pe surse”. Nu se întâmplă în democraţiile serioase, iar dacă se întâmplă apar anchete, investigaţii şi asumare de responsabilităţi pentru încălcarea domniei legii. Pe scurt, populismul anticorupţie, care neagă sau trece sub tăcere probleme instituţionale timp de ani de zile, şi cosmetizează minusurile şi problemele, a funcţionat ca un bumerang care astăzi compromite întreaga reformă din sistemul judiciar şi ridică o serie de întrebări cu privire la modul de a implementa un model de reformă importat sau cerut din exterior (UE), fără schimbările structurale profunde interne, care să transforme din interior sistemul judiciar, dar şi structura societală (transparenţă, dispariţia reţelelor de grupuri organizate cu acces la decizia politică) determină rezultate care nu sunt ireversibile, nu se susţin pe termen lung, nu schimbă structural sistemul. Ne putem întreba, pe bună dreptate, cât de superficială a fost şi este reforma sistemului judiciar în România. Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă organizaţiile neguvernamentale implicate în raportările către Comisia Europeană în cadrul MCV erau imparţiale, mai ales dacă aflăm că mulţi oengişti stăteau frumos la cafele cu şefii DNA, laolaltă cu jurnaliştii acreditaţi pe anticorupţie, o mare frăţie a oamenilor de bine, care a decis, împreună, că e mai bine să tacă, ani la rând, decât să expună public partea mai puţin luminoasă a reformei, astfel încât să nu ajungem astăzi la o situaţie de criză totală care beneficiază doar mafiei.

Ne putem întreba de ce nu există mai multe organizaţii cu adevărat imparţiale, oameni care să refuze cârdăşiile chiar pentru o cauză bună, pentru că aşa este etic şi asta presupune respectul pentru domnia legii. Ne putem întreba câtă credibilitate mai au cei care au sacrificat nişte principii şi fair play ul pentru o agendă îngustă, fie a lor personală, fie a organizaţiilor lor, fie una mai largă la care au contribuit mai multe forţe. E înspăimântător să răspundem la aceste întrebări pentru că, în mod cert, nu ne va convine ceea ce vom afla; inevitabil, scandalul DNA din aceste zile este doar vârful unui aisberg care va topi şi alte niveluri, acum ascunse privirii publice.

Partea absolut bună, fără niciun dubiu, şi cu adevărat remarcabilă şi dătătoare de speranţe sunt cetăţenii români (cel  puţin 600.000), care au înţeles cât de importantă este domnia legii, implicit lupta împotriva corupţiei prin forţe proprii, şi cât de periculoasă este demagogia, populismul şi superficialitatea în a apăra şi respecta nişte valori. Dacă toţi condamnaţii penali au ajuns să dea lecţii de anticorupţie înseamnă că undeva, pe traseul acestor ani, ceva putred şi vicios a existat, iar acum doar iese la suprafaţă. Lipsa de imparţialitate a subminat capacitatea de reformă reală, profundă, a sistemului judiciar[1], de aceea astăzi vedem voci individuale care explică principii de bază, cum ar fi predictibilitatea legilor, problemele din sistem, lipsa de asumare a eşecurilor, lipsa unui corp de legi clare, lipsite de ambiguităţi (faimoasele discuţii legate de pragul la abuzul în serviciu şi oare ce înseamnă „în mod defectuos”), lipsa unei culturi juridice minimale a populaţiei active, lipsa de conştientizare la nivel social a importanţei domniei legii şi ce presupune acest lucru. Toate aceste aspecte facilitează astăzi reactivarea forţelor care vor ca România să fie o cleptocraţie, cu membri auto-desemnaţi ai unei caracatiţe cu forţe tentaculare obscure şi întinse, cu o reţea de „băieţi deştepţi” (şi fete) care sunt abonaţi la resursele statului, capitaliştii de catifea, cărora populismul flagrant şi nediscriminatoriu ai apărătorilor anticorupţiei cu orice preţ, chiar cu preţul încălcării drepturilor omului şi a legii, le-au furnizat armele şi muniţia necesară cu care astăzi vor să distrugă tot ce a însemnat vreodată bun în lunga luptă a României cu forţele mafiei organizate. Merită? A meritat? Eu zic că nu.

În consecinţă soluţia ar fi să renunţăm la orbire şi partizanate individuale şi să gândim imparţial, obiectiv, instituţional, nu personal, şi să punem, cu adevărat, banda neagră a imparţialităţii pe tot ce înseamnă cu adevărat reforma structurală şi autentică în justiţie, fără tabere „ai noştri sunt mai buni” (Morar vs. Kovesi), să ne renunţăm la populisme dăunătoare (“DNA să vină pe toţi să vă ia”, implicit indiferent ce spune legea/instanţa, mob justice), să renunţăm la fabricarea de eroi şi eroine din profesioniştii şi practicienii dreptului, ci să-i onorăm cu decenţă, fără grandomanii inutile, dacă ne pasă cu adevărat de viitorul nostru şi de eradicarea acestui flagel care ţine România captivă într-o matrice în care apar mereu clonele celor care au parazitat şi devalizat resursele publice. Singura soluţie este să ne concentrăm pe mecanismul care facilitează reproducerea clonică a aceluiaşi tip de prădător şi să-l eradicăm definitiv.

[1] Martin Mendelski, The Rule of Law (in Central and Eastern Europe), Forthcoming, Routledge Handbook of East European Politics (edited by Adam Fagan and Petr Kopecký)

Claudia Postelnicescu, Contributors.ro

CITEȘTE ȘI...

Close
Close