Un eventual proiect de țară

Îi aud din ce în ce mai des pe românii care fac parte din tânăra generație spunând că nu își mai văd posibil viitorul în țară.

Că unica lor șansă la o viața decentă și la afirmare profesională se află în afara fruntariilor României. În aceste zile în care în Universități se desfășoară examenele de încheiere de studii, majoritatea absolvenților recunosc că sunt cu gândul la emigrare.
Fiind profesor de meserie, îi ascult, îmi dau repede seama că cei mai mulți dintre cei care urzesc astfel de planuri sunt oameni inteligenți, cu capul pe umeri. Că s-au gândit demult la asta și că sunt conștienți că decizia lor incumbă riscuri.

E vorba despre tineri care știu foarte bine că dincolo de fruntariile țării nu îi așteaptă tocmai și nici obligatoriu Paradisul. Că locurile de muncă bine plătite nu sunt nici în străinătate chiar foarte multe, că vor avea de făcut față unei concurențe acerbe, că amenințarea de tip xenofob e reală și din ce în ce mai prezentă și tot mai agresivă, că nicăieri, nici în Europa Occidentală, nici în SUA, nici în Canada, nu funcționează comitete de primire, că nu este chiar foarte simplu să te desparți de familie și de prieteni, că nu e întotdeauna valabila zicală „schimbi locul, schimbi norocul”. Că plecatul înseamnă lupta cu necunoscutul, că nu e niciodată nimic sigur.

Tinerii care iau astăzi în calcul soluția emigrării au avantajul unei pregătiri profesionale adesea net superioare colegilor lor de pe alte meleaguri, știu limbi străine. Sunt evident altfel decât românii ce își luau lumea în cap în vremea regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu, chiar și decât aceia care au făcut același lucru imediat după mineriadele ce vor reprezenta pe veci marca de înregistrare a regimului Iliescu.

În pofida faptului că știu că își asumă riscuri imense, pentru cei mai mulți dintre tinerii cu care stau de vorbă, plecatul se insinuează drept o soluție mult mai ofertantă decât rămânerea într-o Românie care, spun ei, nu le mai poate oferi nimic sau mai nimic. Nici măcar speranța că într-o zi le va fi măcar puțin mai bine.

Uite, îmi spun ei, părinții lor, adică cei care au refuzat să profite de oportunitățile din anii în care euroscepticismul nu era la fel de puternic ca în zilele noastre, când parcă se mai atenuase reticența vest-europenilor față de cei veniți din Estul Europei, adică mulți dintre românii ce nu fac parte din cei 5 milioane de români care din 1990 și-au luat lumea în cap, își regretă azi decizia.

Creșterea semnificativă a numărului celor din generația tânără care se gândesc în ultimul an la soluția emigrării mi se pare că reprezintă cel mai mare eșec, certificarea dezastrului guvernării PSD-ALDE. Aceasta și-a propus, sau măcar așa a pretins că dorește, să facă astfel încât să îi determine pe români să fie din ce în ce mai convinși că au o șansă și în țara în care s-au născut. Însă guvernarea a uitat, n-a știut sau poate nici măcar n-a vrut să pună la punct un plan coerent în sensul acesta. A crezut că ar ajunge să mărească pe-ici, pe colo, unele salarii și pe urmă a început să susțină pe la televiziunile-goarnă că și-ar fi făcut datoria. A căzut victimă sindromului sutei în plus oferite în disperare de cauză în ultimele sale zile de domnie de Nicolae Ceaușescu.

Îndeosebi cei din generația tânără simt că din 2017 încoace climatul politic din România e tot mai puțin prietenos cu cetățenii țării. Că la 100 de ani de la Marea Unire, de la înfăptuirea României Mari, aproape că avem de-a face cu o țară inertă, unii mai duri spun că deja moartă. Oricum, din ce în ce mai decuplată de la valorile europene, mai apropiată de regimurile autoritariste ale lui Erdogan și Orbán, și din ce în ce mai supusă unei clase politice de tot mai slabă calitate.

O mână de politicieni care, din ianuarie 2017, în marea lor majoritate, nu se gândesc decât cum să facă spre a-și subordona cu totul instituțiile Statului, poate chiar să le aneantizeze, să schimbe în folosul propriu justiția, să facă praf Statul de drept, să își pună la adăpost averile, în marea lor majoritate dobândite pe căi ilicite, să le creeze toate condițiile ca să se poată înmulți în voie, fără nici un control din partea oamenilor legii, să facă din România Raiul Infractorilor dă semne că ar fi încălecat cu totul țara.

Chiar zilele acestea România s-a transformat în scena și victima unei noi mineriade, mult mai subtile și infinit mai perverse decât cele ordonate la începutul anilor 90 de regimul Iliescu spre a-și consolida poziția și puterea. Mineriada se consumă sub cupola Parlamentului României, acolo unde majorității PSD-ALDE-UDMR puțin îi mai pasă de respectarea unui minimum de reguli democratice. L-am auzit chiar aseară pe primarul ales al Chișinăului, dl. Andrei Năstase, spunând că în Republica Moldova cineva, un fost proxenet, scuipă pe sufletul poporului. Din păcate, lucrurile stau aproape la fel și în patria-mamă.

Cert e că în România centenară, ea însăși plictisită și parcă nedornică să își sărbătorească așa cum se cuvine aniversarea, ceva se întâmplă. Iar ceea ce se întâmplă nu e deloc bine. Opoziția se dovedește incapabilă să se adune și să riposteze, nici nu dă semne că ar fi dispusă să recurgă la măsuri extreme, aproape nimeni nu o percepe drept o alternaivă reală la actuala putere.

Mișcarea # rezist, cea care la finele lui ianuarie 2017, la puține nu zile, nu ore, ci minute de la emiterea samavolnicei Ordonanțe 13 a ieșit în stradă , de data aceasta nu reacționează ori reacționează leneș, nu se coagulează, se uită liniștită la meciuri, umple până la refuz terasele berăriilor și cafenelelor, promite mitinguri care ar urma să se desfășoare undeva, prin 20 august. Ce poate fi mai simptomatic și mai descurajator, deopotrivă, decât să constați că mai toți își pun nădejdea într-o condamnare salvatoare a Plahotniucului de Alexandria care se speră că ar urma să intervină pe data de 21 iunie? Parcă am revenit în anii în care eram preocupați de semnele ce ar indica o deteriorare a stării de sănătate a lui Nicolae Ceaușescu.
Atunci să ne mai mire că emigrarea le apare multora drept unica soluție?

În urmă cu ceva vreme, atunci când cineva, totuși, și-a adus aminte că la finele lui decembrie 2018 se vor împlini 100 de ani de Românie Mare s-a făcut vorbire despre necesitatea elaborării unui nou proiect de țară. S-au făcut comiții, comitete, s-au promis soluții care, pentru moment, ori nu sunt, ori se dovdesc încă și mai catastrofale decât „programele minunate” cu care ne asasina urechile și mintea Nicolae Ceaușescu.

Poate că un eventual proiect de țară pentru viitoarea sută de ani ar fi acela ce și-ar propune să identifice soluții de natură să faciliteze rămânerea românilor acasă.

Mircea Morariu, contributors.ro

 

CITEȘTE ȘI...

Close
Close