Londra. În gara King’s Cross St. Pancras. Se întâmplă ca trenul cu care urmează să călătoresc până în nordul Angliei să aibă întârziere o jumătate de oră. Mă alătur celor câteva persoane care se adunaseră compact la intrarea pe peronul 13, aşteptând sosirea trenului întârziat. Apoi îmi telefonez părinţii cu gândul că între timp va sosi şi cursa aşteptată…

La finalul convorbirii cu cei de acasă, întorc capul în spate să văd câţi călători asemeni mie sunt iritaţi de întârzierea trenului respectiv. Ce-mi e dat să văd? Un şir lung format din aproximativ 250 persoane ordonate perfect, precum un comandament militar pregătit să-şi salute superiorul. O coloană de oameni aliniaţi aproape milimetric. Disciplină, neafişarea vreunei iritări, impresie de calm general; ca şi cum nimic nu se întâmplase, de fapt.

Episodul din gara King’s Cross nu e unul izolat. Aşteptatul la coadă într-o disciplină desăvârşită e  tipică pentru cultura britanică. Priviţi atent felul în care englezii se încolonează inclusiv într-o staţie de autobuz. Un spectator est-european neobişnuit să observe atâta ordine şi-ar putea spune, ironizând asemenea scene, că englezii ar fi făcut faţă cu succes cozilor la aprozar, din timpul comunismului… Într-adevăr, la o privire superficială, aşteptatul englezilor la coadă ar putea fi calificat drept o pasiune naţională. Însă lucrurile nu stau chiar aşa.

Pusă sub microscopul social al culturii engleze, situaţia va primi alt contur. E adevărat că disciplina britanică e un reflex cultivat sistematic, un efect secundar al unui anumit tip de educaţie. Pe de altă parte însă, sobrietatea afişată chiar în situaţii inconfortabile e doar vârful unui iceberg. În realitate, englezii nu sunt complet imuni la împrejurări sau gesturi exterioare supărătoare. De fapt, fiecare individ ascunde intense dileme morale în care sunt implicate intriga, onoarea, ruşinea, mânia, împăcarea şi altruismul. Însă toate acestea devin foarte rar vizibile social. Chiar şi atunci când politeţea e călcată flagrant în picioare, raţiunea complezenţei îl stânjeneşte pe un englez să apostrofeze şi – în definitiv – să se apere.

Să luăm cazul unei cozi dintr-un supermarket. Să presupunem că la un moment dat cineva îndrăzneşte să se strecoare în rând, jinduind cât mai aproape de locul unde se efectuează plăţile. Într-un astfel de context, probabil că în România se va găsi destul de repede cineva care să-i atragă atenţia necivilizatului asupra gestului său. Poate că un alt individ şi-ar face curaj chiar să-l înşface de haină pentru a-l scoate din rând. Ei bine, un asemenea scenariu e aproape imposibil în Anglia. Cu greu se va găsi cineva aici care să ţi se adreseze în public pe un ton mustrător. Nu pentru că un gest precum săritul cozii n-ar fi ofensator, ci pentru că britanicii nu-şi expun sentimentele în public, fie ele şi acelea de frustrare. Se vor mulţumi ca în cazul dat să îl urmărească pe cel avizat cu priviri sobre, reţinute. Doar un englez mai înfipt va sporăvăi nemulţumit către vecinii şirului format, evitând să îl apostrofeze pe cel care a rupt legea aşteptatului la coadă, însă asigurandu-se totodată că mesajul ajunge inclusiv la urechile lui. Concluzia unei asemenea abordări ? Orice confruntare directă e pe cât posibil evitată.

Calmul britanic nu se dezminte

Faptul că englezii sunt profesionişti în aşteptatul la coadă e vizibil şi în alte contexte. Cu prilejul ceremoniei funerare prilejuită de moartea Prinţesei Diana, reporterii televiziunilor străine s-au arătat foarte surprinşi că englezii – despre care ştiau că ar fi incapabili să afişeze emoţii în public – au ieşit pe străzi, cu flori în mână, ca să-şi exprime întristarea pe care le-o provocase decesul prinţesei. Intervenţiile televizate sugerau că evenimentul generase mutaţii profunde în însăşi ţesătura intimă a naţiei: în sfârşit, englezii dovedeau că aveau sentimente şi începeau să le manifeste vizibil.

Însă toate aceste impresii erau false. De fapt, mulţimile adunate în faţa Palatului Buckingham stăteau la cozi. Da, aşteptau la coadă să cumpere flori, aşteptau apoi la coadă să le depună în memoria prinţesei, aşteptau la coadă să semneze cărţile cu mesaje de condoleanţe şi – în final – aşteptau disciplinaţi la ritualul funerar. Cu siguranţă puteau fi văzute şi lacrimi; însă nimeni nu şi-a rupt hainele de durere sau şi-a acoperit capul cu cenuşă. Excluzând câteva strigăte izolate de durere, (neperpetuate de mulţime) lumea a urmărit procesiunea funerară însoţindu-se cu o sobrietate demnă. Reporterii străini se înşelau. În realitate, britanicii plăteau tributul lor morţii unei prinţesei în stil propriu – făcând ceea ce ştiu să facă cel mai bine: aşteptând disciplinaţi la coadă.

Daniel Chira